Anunţuri - News

Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, Astoria, NY   

PROGRAMUL SF. SLUJBE DIN SĂPTĂMÂNA MARE ŞI DE SF. PAŞTI 2022

Luni, 7:00 - 8:30 PM, Denie

Marţi, 7:00 - 8:30 PM, Denie

Miercuri, 11:00AM - 1:00 PM, Sf. Liturghie

Miercuri. 7:00 – 8:30 PM, Denie

Joi, 11:00 AM – 1:00 PM, Sf. Liturghie

Joi, 7:00 – 9:30 PM, Denie (cele 12 Evanghelii)

Vineri, 11:00 AM - 1:00 PM, Ceasurile împărăteşti (Sf. Aer)

Vineri, 7:00 – 9:30 PM, Denie (Prohodul)

Sâmbăta, 11:00 – 1:00 PM, Sf. Liturghie

Sâmbăta, 11:30 PM – 2:00 AM, Sf. Înviere

Duminică, 3:00 – 4:30 PM, Vecernia Învierii

Luni, 11:00 AM - 1:00 PM, Sf. Liturghie

Toţi cei ce vor să se spovedească, după postul de cuviinţă, o pot face înainte şi după slujbele menţionate mai sus. Împărtăşirile se pot face la slujbele din dimineţile de Joi, Vineri şi Sâmbătă, dar şi la Sf. Liturghie din noaptea Învierii.

Pr. Theodor Damian

Tel. 718-626-6013, 917-892-6013

Adresa Bisericii: St. George Episcopal Church, 27 Ave./ 14 Street  

website: www.romanian-institute-ny.org

17 aprilie 2022

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim

FLORIILE

Tema Sf. Evanghelii: Intrarea Domnului în Ierusalim

Tema meditaţiei liturgice: Iisus aclamat şi învidiat

EVENIMENT SPECIAL:

Împlinirea a 29 de ani de la înfiinţarea parohiei „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York

Parastas pentru ctitorii parohiei noastre

Raportul anual al Pr. Th. Damian la nivel liturgic, pastoral, administrativ, academic, cultural şi social.

Adunarea parohială: lista membrilor în Consiliul şi Comitetul parohial

Masă de peşte (din darurile aduse de cei prezenţi)

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

10 aprilie 2022

Duminica V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Tema Sf. Evanghelii: Cererea fiilor lui Zebedeu

Tema meditaţiei liturgice: Adevărata glorie, slujirea

Lectură: Fragmente din viaţa Sf. Maria Egipteanca

EVENIMENT SPECIAL:

Întrunire a Cenaclului literar „M. Eminescu”

Lansare vol. Poemele de la Maria Eich de Theodor Damian.

Prezintă criticul şi istoricul literar M. N. Rusu, scriitorii Adina Dabija şi Valentina Ciaprazi.

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

3 aprilie 2022

Duminica IV-a din Post (a Sf. Ioan Scărarul)

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea fiului lunatic

Tema meditaţiei liturgice: Credinţă, post, rugăciune

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

27 martie 2022

Duminica II-a din Post (A Sf. Cruci)

Tema Sf. Evanghelii: Luarea crucii şi urmarea lui Hristos

Tema meditaţiei liturgice: Despre sinele fals şi cel autentic

EVENIMENT SPECIAL

Pomenire pentru iubitul nostru cântăreţ bisericesc CĂTĂLIN CONDURACHE trecut la Domnul

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

13 martie 2022

Duminica I-a din Post – a Ortodoxiei sau a Cinstirii Sf. Icoane

Tema Sf. Evanghelii: Chemarea lui Filip şi a lui Natanael

Tema meditaţiei liturgice: „Vino şi vezi!”

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

6 februarie 2022

Duminica a 17-a după Rusalii

Tema Sf. Evanghelii: Femeia canaaneancă

Tema meditaţiei liturgice: Dumnezeu primeşte logica argumentaţiei umane

În perioada 3 februarie – 3 martie, Pr. Th. Damian care se află în Europa, va fi suplinit de P.C. Pr. Tudor Mazur pentru slujbele duminicale şi alte servicii.

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

30 ianuarie 2022

Duminica a 32-a după Rusalii

Sf. Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur

Tema Sf. Evanghelii: Zaheu vameşul

Tema meditaţiei liturgice: Despre curiozitatea mântuitoare

EVENIMENTE SPECIALE:

Hramul Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă

Adunarea parohială

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

23 ianuarie 2022

Duminica a 31-a după Rusalii

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea orbului din Ierihon

Tema meditaţiei liturgice: „Cereţi şi vi se va da”

EVENIMENT SPECIAL:

A 29-a ediţie a Simpozionului dedicat Unirii Principatelor Române

PROGRAM

Protocolul deschiderii

Pr. Prof. Dr. Theodor Damian, Preşedintele Filialiei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă

Deşteaptă-te române de Andrei Mureşanu

Imnul lui Ştefan Vodă

Imnul Basarabiei

Comunicări

Moderator: Prof. Nicole Smith

ŞTEFAN STOENESCU

Eseist, comparatist şi traducător, Ithaca, New York 

Unirea Principatelor ca eveniment în conştiinţa formativă a lui Eminescu

M. N. RUSU

Critic şi istoric literar, Redactor şef al revistei Lumină Lină, New York     

Principesa Ileana şi fotograful Alexandru Petit despre spaţiul unitar românesc

Prof. univ. Dr. DORU TSAGANEA

Profesor de matematică la Metropolitan College of New York

24 Ianuarie 1859, moment important pentru crearea statului naţional unitar şi suveran român

Prof. univ. VALENTINA CIAPRAZI

Scriitoare, Profesoară de limbă şi literatură franceză, LaGuardia College,  New York

Napoleon al III-lea şi Unirea Principatelor Române

Dr. FLAVIU RIŢIU

Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, New York

Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în contextul geopolitic european

Pr. Prof. univ. Dr. THEODOR DAMIAN

Scriitor; Profesor emerit de Ştiinţe sociale şi educaţie la Metropolitan College of New York; Preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York

Arhimandritul Melchisedec Ştefănescu şi Unirea Principatelor Române

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Al XXIX-lea Simpozion “Mihai Eminescu” – New York – 16 ian. 2021 – Zoom link

When: Jan 16, 2022 03:00 PM Eastern Time (US and Canada)
Topic: Simpozionul "Mihai Eminescu" - New York

Please click the link below to join the webinar:
https://us02web.zoom.us/j/87409740183?pwd=TmtWMzRsemZWMnYvK1JNWU9jWjVLZz09
Passcode: 737179
Or One tap mobile :
US: +16468769923,,87409740183#,,,,*737179# or +13126266799,,87409740183#,,,,*737179#
Or Telephone:
Dial(for higher quality, dial a number based on your current location):
US: +1 646 876 9923 or +1 312 626 6799 or +1 301 715 8592 or +1 346 248 7799 or +1 408 638 0968 or +1 669 900 6833 or +1 253 215 8782
Webinar ID: 874 0974 0183
Passcode: 737179
International numbers available: https://us02web.zoom.us/u/kKrP10DFJ

9 ianuarie 2022

Duminica după Botezul Domnului

Tema Sf. Evanghelii: Începutul propovăduirii Domnului

Tema meditaţiei liturgice: Pocăinţa şi calea Împărăţiei

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 6 Ianuarie 2022, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00 PM şi va fi urmată de slujba sfinţirii celei mari a apei, afară, în curtea Bisericii, în faţa tradiţionalei şi monumentalei cruci de gheaţă-

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Sâmbătă 1 ianuarie 2022

Prăznuirea tăierii împrejur a Domnului Hristos

Sf. Vasile cel Mare

Tema Sf. Evanghelii: Rânduiala tăierii împrejur

Tema meditaţiei liturgice: Iisus împlinitor al vechilor tradiţii

Duminică 2 ianuarie 2022

Duminica dinaintea Botezului Domnului

Tema Sf. Evanghelii: Botezul lui Ioan

Tema meditaţiei liturgice: Propovăduirea în pustie

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi cu sănătate, un an nou cu noi împliniri, spor în credinţă şi cu toate bucuriile.

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Programul de Sf. Sărbători

În săptămâna dinaintea Crăciunului şi în cea dinaintea Bobotezei Pr. Th. Damian va merge cu Ajunul la casele credincioşilor, numai la cererea expresă a acestora.

Cei care vor dori această vizită de binecuvântare sunt rugaţi să sune din timp la Pr. Th. Damian, (917) 892-6013.

Slujba de Crăciun,

Sâmbătă 25 Decembrie 2021, ora 1:00 PM

fiind urmată de Concert de colinde susţinut de cei prezenţi,

dar şi în interpretarea îndrăgitei artiste româno-americane

Lia Lungu

Duminică 26 Decembrie, la ora 1:00 PM

va avea loc slujba de ziua a doua de Crăciun

Sâmbătă 1 Ianuarie 2022, de ziua Sf. Vasile cel Mare

şi a Anului Nou,

slujba se va oficia la ora 1:00 şi va fi urmată de TeDeum

Duminică 2 Ianuarie 2022

slujba obişnuită la ora 1:00 PM

Joi 6 Ianuarie 2022, la ora 1:00 PM

va avea loc Sf. Liturghie după care, în curtea Bisericii,

în faţa tradiţionalei cruci de gheaţă se va oficia

slujba Bobotezei (a sfinţirii celei mari a apei)

Adresa Bisericii:

St. George Episcopal Church, 27 Ave./ 14 Street

(subway N la staţia Astoria Boulevard, bus Q18, stop la 14 street)

19 decembrie 2021

Duminica dinaintea Naşterii Domnului

Tema Sf. Evanghelii: Genealogia Mântuitorului

Tema meditaţiei liturgice: Suntem din neamul lui Dumnezeu

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Intrarea Maicii Domnului în biserica

Duminica a 26-a după Rusalii

21 noiembrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Bogatul căruia i-a rodit ţarina

Tema meditației liturgice: Cumpătarea – virtute existenţială

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

La plecarea în veşnicie a prietenului Doru Dinu Glăvan

„Plecăm pe-acelaşi drum toţi muritorii;

Câţiva lăsa-vor urmă-n nemurire.”

Dragă Dorule,

Plecarea ta pe calea Împărăţiei celei veşnice ne-a surprins pe toţi, mii şi mii de români care te-au cunoscut, te-au apreciat şi te-au iubit. Ai plecat, dar nu de tot, vorba lui Horaţiu: Non omnis moriar. Ai lăsat în urmă chipul şi modelul unui profesionist, de vocaţie şi competenţă, ai ctitorit domeniul muncii tale cu pasiune şi devotament, cu dragoste şi responsabilitate. Dar totodată ai lăsat în urmă modelul unui OM mare.

Aşa te-am cunoscut şi aşa te-am văzut mereu: prietenos, cald, îmbrăţişător, generos, privire senină, zâmbet primitor, modest până la prisosinţă.

Cu acest fel al tău de a fi, mereu cu noi iniţiative şi proiecte, noi colegii tăi veneam către tine cu încredere, cu bucuria de a ne vedea, cu dorul de a fi împreună. Asta pentru că, punându-te în slujba celorlalţi, ai ştiut ca puţini alţii să cultivi spiritul omului în aşa fel încât să poată creşte, să poată înflori lângă tine, nu la umbra ta, ci în lumina ta.

Ai fost un patriot în sensul cel mai nobil al cuvântului, un om conştient de valorile culturii şi spiritualităţii neamului său, valori pe care le-ai promovat „cu timp şi fără timp,” vorba Sf. Pavel, o viaţă întreagă. Această implicare a ta a fost parte din lupta vieţii tale, luptă pe care ai dus-o, precum un soldat fără de arginţi, cu o inimă de aur şi cu o energie inepuizabilă ce ţi-a definit mereu personalitatea.

Această dragoste, implicare şi luptă îţi vor cristaliza chipul şi numele în istoria generaţiilor viitoare, de aceea pot spune cu încredinţare: te-ai luptat şi ai câştigat, de aceea frumoasa observaţie a unui poet român ţi se potriveşte aşa de bine: „Plecăm pe acelaşi drum toţi muritorii; câţiva lăsa-vor urmă-n nemurire.”

Toţi trecem pe drumul veşniciei. Dar câţi dintre noi lasă urma paşilor lor definitiv vizibilă pe pământul pe care au mers în aşa fel încât alţii să se poată orienta pe calea vieţii lor?

Câţi dintre noi sunt deschizători de drumuri pentru alţii în pelerinajul acesta de aici? Tu ai fost unul dintre aceştia, întocmai aşa cum spune minunat un proverb japonez: „Înaintea mea n-a fost niciun drum; în urma mea rămâne unul”.

Ceea ce învăţăm din viaţa ta minunată este legat de această întrebare existenţială şi creştină totodată: Cum? Nu ne întrebăm de unde venim şi unde plecăm deoarece suntem încredinţaţi că venim de la Dumnezeu şi plecăm spre El. Întrebarea este cum trecem? Tu ai fost şi rămâi paradigma acestui răspuns căci ne zicem: ca Doru Dinu Glăvan!

Dragă Dorule,

Iată alegarea ţi-ai isprăvit, tot vorba Sf. Ap. Pavel. Dar ce alergare! Cu cât folos! Din mersul tău înainte, uită-te, prietene, înapoi şi bucură-te de ce ai lăsat după tine. Bucură-te că ai venit, că ai luptat, că ai învins. Acum te duci la Domnul. Şi acolo o să ai de lucru, dar altfel. Împărăţia lui Dumnezeu nu este letargie. Este creştere infinită în Duhul Sfânt.

Sunt sigur că din sferele altor înălţimi ne priveşti şi ne spui cu glasul tău prietenesc: „Nu plângeţi c-am plecat de la voi. Bucuraţi-vă că am fost cu voi.”

Ne vom ruga pentru tine, iar tu, din îmbrăţişarea divină în care eu sunt încredinţat că eşti, şi de unde te uiţi înapoi cu dragoste, să mijlocești pentru noi.

Theodor Damian

Colectivul redacţiei, prietenii şi susţinătorii revistei Lumină Lină, New York

Duminica a 24-a după Rusalii

7 noiembrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Învierea fiicei lui Iair

Tema meditației liturgice: „Cu moartea pe moarte călcând”

EVENIMENTE SPECIALE:

Parastas de nouă zile pentru iubitul nostru cântăreţ Cătălin Condurache

Parastas de nouă zile pentru Doru Dinu Glăvan, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România

Parastas de nouă zile pentru roaba lui Dumnezeu şi prietena noastră Denise

Parastas de 40 de zile pentru o mamă iubită, Lidia Teodora

Parastas anual pentru iubitul nostru şi marele român John Predescu

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

La plecarea la Domnul a iubitului nostru cântăreţ bisericesc Constantin Cătălin Condurache

Dragă Cătălin,

Am aflat cu încremenire că ai plecat. Aşa, pe neaşteptate. Te-ai grăbit dragul meu. Laşi un gol mare în sufletele nenumăraţilor oameni care te-au cunoscut, iubit şi apreciat la justa ta valoare, aceşti oameni, prieteni mai apropiaţi sau depărtaţi, dar şi enoriaşii obişnuiţi ai bisericilor în care ai slujit cu credincioșie atât în România cât şi în America.

Eu am cunoscut că Dumnezeu te-a iubit. Darurile pe care ţi le-a dat tu le-ai folosit exact după  menirea lor: vocea ta inconfundabilă, cunoştinţele profesionale de muzică liniară şi bizantină, dar mai ales dragostea ta nemărginită pentru Sfintele Slujbe ale Bisericii noastre ţi-au marcat drumul vieţii arătându-te un cântăreţ model care a adus laudă Domnului exact după spusele psalmistului: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi” (Ps. 103), dar şi după celălalt cuvânt: „Cântaţi Domnului cântare nouă (Ps. 96), sau după îndemnul marelui Pavel „cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5, 19).

Tu, dragul meu, ai făcut asta neîncetat. Cântarea ta a fost mereu nouă, chiar dacă slujbele sunt aceleaşi, pentru că entuziasmul tău, sufletul pus întru lauda Domnului, a fost întotdeauna o revărsare mereu nouă a credinţei tale ca revărsarea Duhului Sfânt care în fiecare zi înnoieşte toată făptura.

Cu ajutorul milostivului Dumnezeu şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului nostru Nicolae, Mitropolitul celor două Americi ai înălțat sufletele credincioşilor pe la bisericile pe unde ai trecut, lăsând în urma ta floarea bucuriei şi a credinţei purtând pecetea pasiunii şi vocaţiei tale pentru cele sfinte.

Ţi-ai iubit familia, soţia, copiii, ai muncit aici în America în mod serios şi responsabil ca să asiguri celor dragi ai tăi un trai mai bun. Le-ai făcut actele oficiale, cu mult efort, ca să aibă statut permanent în America şi să se bucure de posibilitatea alegerii locului şi modului de viaţă.

Îmi aduc aminte cu cât drag îmi povesteai mereu de ei. De asemenea îmi aduc aminte de primele noastre întâlniri când ai venit de la Chicago la New York în calitate de cântăreţ la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, de râvna ta pentru slujire când plecai la o biserică la alta, în aceeaşi zi, cântând la una dimineaţa, la alta la amiază, apoi încă la alta ca să prinzi un maslu sau o vecernie. Aşa cum spune iar psalmistul: „râvna casei Tale mă mistuie” (Ps. 68). Aşa ai fost tu, mistuit de această sfântă râvnă pentru post, rugăciune şi pentru tot ce ţine de rânduiala lui Dumnezeu.

Însă şi umorul tău neîntrecut, care făcea prezenţa ta plăcută în cercurile de prieteni. Tot un dar deosebit de la Dumnezeu. Îţi aduci aminte cum glumeam zicând că după ce ies eu la pensie, tu fiind șofer pe camion de mare tonaj şi de cursă lungă, o să îmi iau şi eu un astfel de permis de conducere şi o să străbatem America împreună cântând pe drumurile lungi toate liturghiile, utreniile, vecerniile pe toate glasurile... o biserică pe roți şi în sufletele noastre.

Sau când aveai tu expresia asta: „moşii şi strămoşii”, patristică şi liturgică în acelaşi timp, pe care uneori o foloseai în glumă dar şi cu respect când mai vedeai oameni în vârstă. Iată că Dumnezeu în atotştiinţa Lui a rânduit să fii în România în zilele plecării tale, să nu fii rătăcit pe pământ străin, ci să-ţi afli locul de veci în pământul ţării, în cimitirul moşilor şi strămoşilor tăi.

Te-ai grăbit să pleci, dragă Cătăline. Poate că Dumnezeu te-a luat tocmai pentru că te-a iubit mult, poate să te ferească de încercări posibile de viitor.

După frumosul cuvânt al Sf. Ap. Pavel, spus despre sine lui Timotei, şi eu sunt încredinţat că lupta cea bună ai luptat, credinţa ai păzit şi iată, prea devreme, alergarea ai isprăvit. Ai plecat pe calea Împărăţiei luat de mână de îngeri şi condus de  Păstorul nostru Hristos pe care L-ai slujit cu devotament. Şi acolo sus sunt slujiri şi laude, şi acolo sunt străni unde îngerii care te-au luat vor probabil să conduci cântările pe veşnicie întru slava lui Dumnezeu.

Mă voi/ne vom ruga pentru tine, iar tu, din îmbrăţişarea divină în care cred că eşti, şi de unde te uiţi înapoi cu dragoste, să mijloceşti pentru noi.

Pr. Theodor Damian

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România - Filiala USA

Cenaclul Literar „Mihai Eminescu” şi revista Lumină Lină din New York

(Director Theodor Damian şi redactor-şef M. N. Rusu)

Vă invită

Duminică 31 octombrie 2021

la lansarea volumului Femeia şi calea mântuiri. Chipul poetic al femeii

de Theodor Damian

Vor vorbi M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Nicole Smith şi autorul

Va asteptam cu drag!

Evenimentul va avea loc la Biserica „Sf. Ap. Petru si Pavel” din 27 Ave cu 14 Street, Astoria după terminarea Sf. Slujbe

Duminica a 21-a după Rusalii

17 octombrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Pilda semănătorului

Tema meditației liturgice: Felurile auzirii

EVENIMENTE SPECIALE:

Ziua recoltei/festivalul mustului

După Sf. Slujbă, în curtea bisericii se va servi must după vechea noastră tradiţie parohială.

Cenaclul literar „M. Eminescu”

Lansarea antologiilor Triptic literar: Poezie/Proză/Contribuţii critice

Editor: Elena Mitru

Vor vorbi Theodor Damian, M. N. N. Rusu, Valentina Ciaprazi şi Elena Mitru

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica a 20-a după Rusalii

10 octombrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Învierea fiului văduvei din Nain

Tema meditației liturgice: Nu plânge!

EVENIMENT SPECIAL:

Ziua recoltei/festivalul mustului

După Sf. slujbă, în curtea bisericii se va servi must după vechea naostră tradiţie parohială.

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica a 19-a după Rusalii

3 octombrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Iubirea vrăjmaşilor

Tema meditației liturgice: Legea noului Talion

EVENIMENTE SPECIALE:

Ziua recoltei/festivalul mustului

După Sf. slujbă, în curtea bisericii se vor servi mititei şi must după vechea naostră tradiţie parohailă.

Academia Oamenilor de Ştiinţă din România - Filiala USA

Cenaclul Literar „Mihai Eminescu” şi revista Lumină Lină din New York

(Director Theodor Damian şi redactor-şef M. N. Rusu)

Lansarea volumului Cateheze literare de Theodor Damian

Vor vorbi M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Nicole Smith şi autorul

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica a 18-a după Rusalii

26 septembrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Pescuirea minunată

Tema meditației liturgice: Iisus pescarul

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica de după Înălţării Sf. Cruci

19 septembrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Urmarea lui Hristos

Tema meditației liturgice: Lucrarea crucii şi mărturisirea lui Hristos

EVENIMENT SPECIAL

Întrunire a Cenaclului literar „M. Eminescu”

Lansarea volumului

Doamnele Domnului Caragiale

de Gelu Negrea

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci

12 septembrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Convorbirea lui Iisus cu Nicodim

Tema meditației liturgice: Cruce, iubire, mântuire

EVENIMENT SPECIAL

Ceremonie memorială pentru Mariana TERRA plecata la Domnul

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

MARIANA TERRA

IN MEMORIAM

Astăzi 6 septembrie 2021 a plecat dintre noi pe calea Împărăţiei celei veşnice prietena noastra prof. Mariana Terra, ziaristă de calitate şi înaltă ţinută profesională, dar mai ales un OM de o deosebită probitate morală, un model de smerenie, de prietenie, de omenie, lăsând o adâncă durere şi un mare gol în sufletele celor care au cunoscut-o şi apreciat-o la adevărata ei valoare.

Mariana Terra s-a implicat cu statornicie în viaţa culturală şi spirituală a comunităţii românilor din New York şi implicit în viaţa românilor în general. A fost prezentă la evenimentele comunitare, a scris despre ele atât în publicaţia Romanian Journal unde a fost redactor ani de zile, cât şi în revista Lumină Lină, ambele din New York, dar şi la alte publicaţii din România.

Reportajele sale, precum şi seriile de interviuri cu personalităţi proeminente din diaspora româno-americană, au dovedit pasiune, talent, cultură, capacitate, profesionalism. Această implicare a fost parte din lupta vieţii ei, pe care a dus-o, precum un soldat fără de arginţi, cu o inimă de aur şi cu o energie ce i-au definit mereu personalitatea.

Dragostea ei pentru valorile fundamentale ale culturii şi spiritualităţii noastre naţionale îi va cristaliza chipul şi numele în istoria generaţiilor ce vor veni şi care se vor interesa de istoria comunităţii româneşti din New York.

Acum Mariana Terra şi-a isprăvit pelerinajul vieţii pământeşti şi începe un altul într-o existenţă mai bună; ea lasă însă în urmă modelul Omului mare.

Sunt sigur că din sferele altor înălţimi ea ne priveşte şi ne spune cu glasul ei blând şi ferm totodată: „Nu mă plângeţi c-am plecat de la voi. Bucuraţi-vă că am fost cu voi!”

A fost şi va rămâne în sufletele noastre. Dumnezeu să îi odihnească sufletul bun cu drepţii Săi!

Pr. Theodor Damian

PS. Duminică 12 septembrie 2021, ora 2:00 PM, va avea loc la Biserica noastră („Sf. Ap. Petru şi Pavel”, la St. George Episcopal Church, 14 Street cu 27 Avenue, Astoria, New York) cuvenita slujbă memorială.

Duminica a 11-a după Rusalii

5 septembrie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Datornicul nemilostiv

Tema meditației liturgice: Iertarea ca datorie şi dar

Sf. Slujba va fi săvârşită de Pr. Theodor Damian, revenit din România.

Duminica a VI-a după Rusalii

Duminica 1 august 2021

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea slăbănogului din Capernaum

Întrucât părintele paroh Theodor Damian este în concediu, slujbele la Biserica noastră vor fi oficiate la aceeaşi oră, 1:00 PM, de către Pr. Dr. Bogdan Cojoleancă.

Pentru orice servicii sau informaţii despre serviciile religioase vă rugăm să sunaţi la aceste numere de telefon:

Pr. Bogdan Cojoleancă

1-929-507 2431

Dna Nicole Smith

1-718-956 1964

De asemenea Pr. paroh Theodor Damian poate fi contactat pe email la damianth@gmail.com,

şi pe WhatsApp la 1-917-892 6013.

Duminica a V-a după Rusalii

Duminica 25 iulie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

Întrucât părintele paroh Theodor Damian este în concediu, slujbele la Biserica noastră vor fi oficiate la aceeaşi oră, 1:00 PM, de către Pr. Tudor Mazur.

Pentru orice servicii sau informaţii despre serviciile religioase vă rugăm să sunaţi la aceste numere de telefon:

Dna Nicole Smith

1-718-956 1964

De asemenea Pr. paroh Theodor Damian poate fi contactat pe email la damianth@gmail.com,

şi pe WhatsApp la 1-917-892 6013.

Duminica a IV-a după Rusalii

Duminica 18 iulie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea slugii sutaşului

Întrucât părintele paroh Theodor Damian este în concediu, slujbele la Biserica noastră vor fi oficiate la aceeaşi oră, 1:00 PM, de către Pr. Dr. Bogdan Cojoleancă.

Pentru orice servicii sau informaţii despre serviciile religioase vă rugăm să sunaţi la aceste numere de telefon:

Pr. Bogdan Cojoleancă

1-929-507 2431

Dna Nicole Smith

1-718-956 1964

De asemenea Pr. paroh Theodor Damian poate fi contactat pe email la damianth@gmail.com,

şi pe WhatsApp la 1-917-892 6013.

Duminica a III-a după Rusalii

Duminica 11 iulie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Despre grijile vieţii

Întrucât părintele paroh Theodor Damian este în concediu, slujbele la Biserica noastră vor fi oficiate la aceeaşi oră, 1:00 PM, de către Pr. Dr. Bogdan Cojoleancă.

Pentru orice servicii sau informaţii despre serviciile religioase vă rugăm să sunaţi la aceste numere de telefon:

Pr. Bogdan Cojoleancă

1-929-507 2431

Dna Nicole Smith

1-718-956 1964

De asemenea Pr. paroh Theodor Damian poate fi contactat pe email la damianth@gmail.com,

şi pe WhatsApp la 1-917-892 6013.

Duminica întâi după Rusalii

Duminica 20 iunie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Urmarea lui Iisus

Tema meditației liturgice: Mărturisirea credinţei în Iisus Hristos

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica Rusaliilor

Duminica 20 iunie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Iisus învaţă în templu

Tema meditației liturgice: Iisus – apa vieţii

Evenimente speciale:

- Moşii de vară

- Comemorarea a 132 ani de la moartea lui Mihai Eminescu

- Ziua Tatălui în tradiţia americană (Fathers’ Day)

- Ziua iei româneşti

(Toate persoanele care au ie sunt rugate să vină îmbrăcate cu ea)

- Recital muzical şi poezie: artista Lia Lungu

- Recital poezie dedicat zilei Tatălui

- Masă, stil bufet, afară în curtea bisericii

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian, paroh

Dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Consiliul parohial

Elena Burchea, preşedintă Comitetul parohial

Duminica a șasea după Sf. Paști

Duminica 6 iunie 2021

Tema Sf. Evanghelii: Vindecarea orbului din naștere

Tema meditației liturgice: Iisus, lumina lumii

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 30 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Începând de duminica viitoare slujba noastră duminicală va intra în cursul ei normal. Predicile vor fi rostite ca de obicei la sfârşitul Sf. Liturghii şi nu vor mai fi postate pe internet.

Luni, 31 mai 2021, de Memorial Day după tradiţia americană, aşa cum am făcut în toţi anii precedenţi, vom merge la cimitirul Cypress Hills la lotul românesc al Societăţii „Dorul” şi vom face parastasul pentru românii din New York care, prin generaţii, au fost înmormântaţi acolo.

Plecarea va avea loc de la Biserica noastră din Astoria la ora 11:00 AM, iar la 12:00 PM vom începe slujba de parastas.

Pentru detali puteţi suna la 917-892-6013.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 5-a după Sf. Paşti, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi!

Pr. Theodor Damian

Neobişnuitul Iisus

Meditaţie la Duminica a 5-a după Sf. Paşti (a samarinencii; Ioan 4, 5-42)

Aceasta este viaţa veșnică:

 să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu

 şi pe Fiul Tău pe care L-ai trimis.

(Ioan 17, 3)

Întotdeauna primim sfaturi (uneori nu primim), dar viaţa e făcută în aşa fel încât avem pe părinţi, pe bunici, pe unchi, mătuşi, în fazele mai mici. După aceea vin prietenii, vecinii, profesorii şi alţii, care sunt gata, din dragoste pentru noi, să ne dea un sfat bun ca să depăşim poate o situaţie dificilă care ar apărea în calea vieţii noastre. Un sfat este o învăţătură, evident. Şi cel care îţi dă un sfat se înţelege că are o anumită înţelepciune, că a trecut prin nişte experienţe şi are din ce să vorbească. Sfaturi şi învăţături au dat şi marii filosofi ai tuturor timpurilor. Deci, cei care ne dau sfaturi, prietenii, vecinii, rudele, sunt şi ei un fel de filosofi. Că după o definiţie frumoasă, dată de Socrate filosofiei, aceasta este știința care te învaţă cum să mori. Dar cum să mori înseamnă cum să trăieşti, adică să trăieşti frumos şi să mori frumos cu conştiinţa împăcată cu Dumnezeu, cu tine şi cu cei din jur.

Deci, totul este legat practic de modul în care ne ducem viaţa de zi cu zi. Mântuitorul Hristos vine şi El cu acelaşi lucru: un sfat, o învăţătură, pentru a ne ajuta să ne ducem viaţa frumos, bine, folositor, şi mai ales folositor. Am putea zice în termeni mai moderni, utilitarist în sensul simplu al cuvântului, cu referire la ceea ce ne este nouă util. Să trăim în aşa fel încât să câştigăm ce ne trebuie. Şi primul şi cel mai mare lucru care ne trebuie este, desigur, mântuirea sufletului; să mergem, când vom trece dincolo, la Dumnezeu, să rămânem veşnic în comuniune cu El.

Aşa cum există un rău şi un bine în lumea fizică, aşa există un rău şi un bine în lumea metafizică, de dincolo de universul material. Ştim că este o lume metafizică, asta nu mai trebuie dovedit, pentru că şi conştiinţa noastră este nu fizică ci metafizică. Dar ştim că o avem, nu poate contesta nimeni că nu avem, ca fiinţe umane, ca chip al lui Dumnezeu, conştiinţă. Şi multe alte dovezi putem aduce şi purta discuţii lungi pe tema aceasta. Dar principalul este că aşa cum există bine şi rău în lumea fizică, implicit trebuie să existe şi în lumea cealaltă. Ca atare, vrem ca în lumea cealaltă să trecem pe partea binelui şi să fim în veşnică comuniune cu Dumnezeu.

Deci Mântuitorul, practic, pentru aceasta a venit, să ne înveţe aceste lucruri, mult mai desluşit decât toţi ceilalţi filosofi. Şi Socrate a fost mare filosof, părintele filosofiei cum este numit, şi acelaşi lucru a învăţat, dar nu aşa de desluşit ca Mântuitorul Hristos, în afară de faptul că El, Fiul lui Dumnezeu, a venit să ni-L descopere pe Dumnezeu, aşa cum niciun filosof nu a putut s-o facă mai înainte. Mântuitorul reprezintă culminarea revelaţiei, a descoperirii divine. Şi diferenţa cea mai mare între orice învăţător, orice sfătuitor, orice filosof şi Domnul Hristos constă în aceea că, în general, fiecare îţi dă un sfat pentru viaţa de zi cu zi şi mult mai puţin sau deloc pentru viaţa de dincolo. Ceea ce este important şi frumos şi bun. Dar mai este ceva: aceştia nu vorbesc despre sine. Dacă ne întoarcem la Socrate, ca să-l folosim pe el ca etalon al celorlalţi mulţi filosofi mari ai lumii din diverse timpuri şi locuri, vedem că ceea ce putem spune despre el se poate spune despre oricine: aceşti învăţători au învăţat lumea cum să trăiască, dar nu au vorbit despre ei înşişi, cam în genul: Eu sunt cel mai mare învăţător, eu sunt judecătorul suprem, eu sunt lumina lumii, etc. Singurul care a făcut asta într-un fel cu totul special a fost Mântuitorul Hristos. De aceea putem vorbi despre neobişnuitul Iisus. Tot învăţător ca ceilalţi învăţători, dar unic în felul său. Deci neobişnuit. Pentru că Mântuitorul vorbeşte şi cum să trăieşti dar şi despre Sine. Şi vorbeşte despre Sine aşa cum n-ar îndrăzni cineva să o facă. Pentru că dacă cineva altul decât Iisus ar îndrăzni să vorbească despre sine la modul în care Mântuitorul a vorbit despre Sine, mulţi ar spune că are o problemă psihică, sau că e de o aroganţă incredibilă, extraordinară. Ar sfătui pe cei din jur: nu mai mergeţi după el! Acela se promovează pe sine.

Iar Mântuitorul Hristos tocmai asta a făcut: s-a promovat pe Sine, şi încă, aşa cum am spus, într-un mod cu totul şi cu totul nemaipomenit, neobişnuit, unic. Căci iată, El zice despre Sine, chiar în textul Sfintei Evanghelii de astăzi (şi pe acest singur aspect, din multele tematici posibile legate de convorbirea cu femeia samarineancă am decis să centrez această meditaţie), şi parafrazez: Eu sunt izvorul de apă vie. În alt loc zice: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer” (Ioan 6, 51). În alt loc zice: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12). În alt loc zice: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Fără viţă mlădiţele mor. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12). Şi multe alte asemenea declaraţii.

Cine ar putea oare, cine ar avea curajul, cine ar îndrăzni, cui i-ar trece prin minte să spună, dintre oameni, dintre cei mai deştepţi: eu sunt lumina lumii, eu sunt viaţa, eu sunt adevărul? Dacă am auzi pe cineva zicând aşa despre sine, cum am zis mai devreme, probabil că am spune: omul săracu s-a dus puţin de-acasă. Dar iată, nu putem spune acelaşi lucru despre Mântuitorul Hristos din două motive: 1) pentru că Mântuitorul se descoperă pe Sine învăţând despre Dumnezeu şi cum poate omul să trăiască în lume ca să se califice pentru Împărăţia lui Dumnezeu, învăţând deci cu putere, vorbind aşa cum niciun om până la El, niciun prooroc n-a mai vorbit, cum mărturisesc chiar fariseii şi cărturarii care ştiau pe proorocii Vechiului Testament şi 2), foarte important, Mântuitorul făcea minuni pe care nimeni altul nu le putea face. Ca atare El îşi dovedeşte unicitatea Sa iar această calitate îi conferă dreptul de a vorbi despre Sine în felul acesta, ca lumea să creadă în El (Ioan 17, 21), lucru afirmat în mod special în rugăciunea Sa către Tatăl înainte de patima Sa.

Iisus voia ca oamenii să creadă în El ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Să recunoască direct, indirect, conştient, la modul inconştient, în multe feluri, intuiţional dacă vrem, că El nu este un om oarecare. Un om nu poate să-şi aroge titlurile menţionate mai devreme; nu poate, n-are voie, n-are dreptul să vorbească aşa. Dar dacă Iisus vorbeşte aşa şi dacă mai face lucruri pe care niciun om nu le-a făcut vreodată, atunci înseamnă că avem de-a face cu un personaj cu totul neobişnuit.

În convorbirea cu femeia samarineancă aceasta I-a spus: „Doamne ştiu că va veni Mesia, Hristos”; iar El, apropo de afirmaţiile despre Sine de care vorbeam, îi răspunde simplu, direct şi şocant: Eu sunt acela, Eu care vorbesc cu tine.

Unii s-ar putea mira că femeia L-a crezut, aşa, dintr-o dată, şi că n-a fost lovită ca de apoplexie de surpriza aceasta extraordinară. Cum am reacţiona noi oare dacă ne-am întâlni cu cineva care, după o scurtă conversaţie, ne-ar spune: eu sunt fiul lui Dumnezeu? Probabil l-am lua în râs, l-am acuza de blasfemie, exact cum au făcut fariseii cu Iisus, ne-am îndoi, am fi şocaţi.

Cum ar fi să te pui în situaţia femeii samarinence? Să ştii că trebuie să vină Mesia, trimisul lui Dumnezeu, apoi să te trezeşti cu El chiar în faţa ta, spunându-ţi direct şi simplu: eu sunt acela. Şi parcă pentru a o trezi din şoc, să adauge: Eu, cel care vorbesc cu tine!

Deci iată-L pe neobişnuitul Iisus!

Acum problema este aceasta: dacă Iisus a venit şi a vorbit şi a lucrat cum a lucrat pentru ca noi să ducem o viaţă mai bună, şi ne-a învăţat şi ne-a sfătuit să trăim în aşa fel încât să câştigăm bunul cel mai de preţ, mântuirea sufletului, ştiindu-L pe Iisus comportându-se aşa de neobişnuit tocmai ca să credem în El, ne punem întrebarea: cum credem? Toţi credem, dar cum, în ce mod?

Dacă ar veni cineva să ne acuze că suntem creştini, ca în epoca persecuţiilor din Biserica primelor veacuri ar avea multe sau puţine şi slabe capete de acuzare? Dacă ne-ar lua un interogatoriu cerându-ne să demonstrăm credinţa noastră în Hristos Dumnezeu, cum am demonstra-o?

E bine să ne punem această întrebare doar pentru a ne face un rechizitoriu al vieţii noastre spirituale, pentru a vedea cum stăm în faţa lui Dumnezeu, sau, în limbajul Sf. Ap. Pavel, dacă în relaţia cu Dumnezeu suntem reci, căldicei sau fierbinţi.

Realizând că scopul suprem al vieţii noastre este mântuirea sufletului, dobândirea vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu, înţelegând că Mântuitorul Hristos tocmai despre aceasta a învăţat cu autoritatea Sa unică menită să convingă şi să genereze credinţa în El, se impune să-I ascultăm învăţătura, să devenim prietenii Lui, cum la un moment dat îi numeşte pe Sf. Apostoli (Ioan 15, 14), să-L urmăm câtă vreme doar El ne poate duce „de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer”, aşa cum cântăm în noaptea Învierii, bine ştiind că viaţa veşnică stă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi că aceasta se realizează în mod exclusiv în şi prin Iisus Hristos, Fiul Său, aşa cum El însuşi ne spune:

„Aceasta este viaţa veșnică: să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Tău pe care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 23 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 16 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

EVENIMENT SPECIAL:

Cenaclul Literar „Mihai Eminescu” şi revista Lumină Lină din New York (Director Theodor Damian şi redactor-şef M. N. Rusu)

Lansarea volumului Portrete româneşti peste ocean (III) de Elena Mitru

Vor vorbi ziarista prof. Mariana Terra, prof. univ. Valentina Ciaprazi

şi Theodor Damian

Va asteptam cu drag!

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a treia după Sf. Paşti , unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre mironosiţele femei care aveau grijă de rânduielile de înmormântare pentru Domnul Hristos, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!

Pr. Theodor Damian

Privilegiul mironosiţelor

Meditație la Duminica a treia după Sf. Paști (a mironosiţelor; Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)

Adu-ți aminte de ziua Domnului ca s-o sfințești.

(Ieșire 20, 8)

Un lucru foarte interesant se petrece cu binecuvântatele femei mironosiţe, că nu li se poate spune altfel, decât binecuvântate, cu toate că nu este formula noastră tradiţională să le numim așa, ci le numim doar femei mironosițe; dar ele sunt binecuvântate și privilegiate pentru mai multe motive şi în primul rând pentru faptul că au fost primele martore ale învierii Mântuitorului Hristos și cele care s-au învrednicit ca nimeni altul, să stea de vorbă cu îngerul Domnului care a fost la rândul lui de faţă la Înviere.

E bine să observăm că un înger al Domnului se arată unei femei, Sfintei Fecioare Maria, la Buna Vestire. Şi aici iată, îngerul Domnului se arată tot unor femei care au avut grijă de rânduielile de înmormântare pentru Mântuitorul Hristos. Ceea ce mi se pare frumos, interesant și care merită reflecţia noastră teologică este corespondenţa dintre moarte și înviere vizibilă în situația mironosițelor. Ele, într-un fel, au fost păzitoarele morții; voiau să fie sigure că se împlinesc rânduielile de înmormântare pentru Domnul Hristos și, dintr-o dată, devin păzitoarele tainei Învierii, mărturisitoarele Învierii.

Păzirea și mărturisirea se întâmplă și de o parte și de cealaltă; dacă ești păzitorul rânduielilor morții atunci înseamnă că mărturisești că așa trebuie făcut, că nu trebuie să ne abatem de la rânduielile tradiţionale. Şi dacă apoi ești mărturie a învierii, deci mărturisitor, atunci bineînțeles că ești cel mai îndreptățit să păzești această mărturie pentru că ție ți s-a arătat îngerul și nu altuia.

Pentru a nu lua în ușor situația lor trebuie să realizăm că ele au trăit experienţa întâlnirii cu îngerul, că sunt mărturisitoare ale unui moment de care au beneficiat numai ele, și atunci sunt păzitoare cu sfinţenie ale acestei taine şi deci iată în ce poziție minunată și interesantă se află femeile mironosițe.

În unii ani când sărbătorim ziua femeilor mironosițe în a treia duminică după Sf. Paști, sărbătorim totodată și ziua mamei, în tradiția americană. Anul acesta s-a întâmplat că am avut duminica trecută ziua mamei iar azi ziua femeilor mironosițe, așadar ziua femeii creștine. Ambele evenimente sunt  într-o legătură de continuitate. Astăzi ziua femeilor mironosițe vine ca o încununare a zilei mamei, pentru că şi mamele noastre sunt mironosiţele care ne transmit sentimentul și trăirea credinței din fragedă pruncie.

Lucrul acesta trebuie menționat în contextul în care vorbim despre femeile mironosiţe, pentru că în măsura în care orice mamă îşi îndeplinește obligațiile sale de a fi păzitoare a rânduielilor de credință precum femeile mironosițe au fost păzitoarele rânduielilor de înmormântare, deci tot din credinţă și de credință, înseamnă că ele, mamele, sunt la rândul lor, modele de păzire, de mărturisire și transmitere a credinței, ca și femeile mironosițe.

Deci revenim la problema morții și învierii deoarece femeile mironosițe au venit la mormânt pentru moarte și au fost întâmpinate de înviere. Ceea ce s-a întâmplat cu ele, adică te duci pentru cele ale morții, dar te întâlnești cu învierea, mărturisim și noi astăzi când rostim crezul în Biserică şi zicem: Aştept învierea morţilor!

Să presupunem că vine cineva străin de credința noastră în biserică exact în acest moment și prinde numai fraza asta, fără context, când toată lumea zice: Aştept învierea morților!, desigur că s-ar întreba: ce-i cu ăștia? ce aşteaptă ăştia? Sunt cumva o sectă ciudată, sunt desprinși de realităţile vieţii pământeşti? Cum adică? cine mai aşteaptă aşa ceva, învierea morţilor? Şi dacă ne gândim la alte religii, la alte învăţături religioase, sau filosofice, realizăm că nimeni nu așteaptă învierea morților deloc; sau dacă există ideea de înviere a morților, în niciun caz nu este înțeleasă în sensul în care se înțelege la noi. Căci o zicem ca și cum învierea morţilor este acolo şi o aşteptăm.

De fapt asta ne leagă pe noi de creştinii din primele veacuri care trăiau cu efervescenţă, cu intensitate spirituală ideea celei de-a doua veniri a Mântuitorului Hristos, bineînțeles că legată de învierea morţilor şi de judecata din urmă. Aceasta a fost realitatea în care trăiau sau modul cum trăiau aceşti creştini. Ei erau eshatologici, adică trăiau lucrurile de pe urmă, eshaton, eshatologie, lucrurile de la sfârşitul timpurilor despre care nu ştim bine şi nu știm multe, în afară de ce ne-a arătat Dumnezeu; iar El ne-a descoperit numai atât cât ne trebuie pentru a ști că ele există și deci să ştim să ne organizăm viaţa în virtutea existenţei lor şi în vederea lor. Primii creștini au trăit aceste realități viitoare, eshatologice, cu ideea că ei vor fi în viață când ele se vor întâmpla şi că deci, trebuie să te pregătești în mod constant, să priveghezi. Că aşa zice Mântuitorul, „privegheați că nu știți ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului” (Matei 25, 12). Să nu vină cumva ziua Domnului, ca furul noaptea, să ne prindă nepregătiţi şi după aceea, ca fecioarele cele neînțelepte care nu au avut untdelemn în candele şi să fim dați afară din comuniunea mirelui.

Încă şi până târziu în istorie, s-a întâmplat ca anumite grupări religioase să trăiască permanent iminența timpurilor eshatologice; una din ele se află chiar aici în America, în statul Pennsylvania, în zona unde trăiește populația germanică, numită amish. În această zonă a existat în secolul XVIII un fel de grupare religioasă pietistă de tip monastic în care trăiau și persoane individuale dar și familii într-o comunitate în jurul unei mănăstiri, Ephrata. Locul există și acum, e muzeu, am fost acolo de câteva ori. Deci ei trăiau o viaţă comună, comunitară, toţi în aceeaşi perimetru mare, bineînțeles, muncind împreună, rugându-se împreună și priveghind noaptea, așteptând ca ziua Domnului să vină, iar în caz că vine să îi prindă rugându-se.

Totuși, cu toate că noi azi rostim credința în învierea morților am pierdut sensul acela al iminenței ce a caracterizat viaţa primilor creștini. Noi știm că putem muri oricând, că sfârșitul lumii poate avea loc oricând și deci învierea morţilor poate să se întâmple oricând sau chiar în timpul vieții noastre. Iată ce lucru interesant ne destăinuie Sfântul Apostolul Pavel: „Nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbița cea de apoi. Căci trâmbița va suna, și morții vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52). Despre ce schimbare vorbeşte oare Sfântul Apostol Pavel când zice: „într-o clipeală ne vom schimba”? Schimba în ce? Din ce în ce?

Deci înseamnă că la înviere va avea loc o schimbare. Ca să înţelegem ce, cum ne vom schimba, ce se va schimba în lume şi din ce în ce, trebuie să ne ducem din nou la învierea Domnului, pentru că Mântuitorul a murit cu trup omenesc şi a înviat cu trup duhovnicesc. Aici este schimbarea. Căci atunci când vom învia, vom avea trup omenesc, trupul nostru, dar transfigurat, ca al Mântuitorului după înviere; iar cei care nu vor muri, cum spune Sfântul Apostol Pavel, într-o clipită se vor schimba, deci trupul lor va trece prin moarte. Iată ce mare taină: să treci prin moarte ca să ţi se schimbe trupul, să ţi se transfigureze trupul fiind încă în viaţă. Deci viu fiind să treci prin moarte într-o clipă! Cine s-a mai gândit oare vreodată la un astfel de lucru şi la o astfel de taină?

Deci cum spuneam, femeile mironosițe se află între cele două realități: moartea și învierea Domnului, și lucrul acesta este un foarte mare privilegiu, de aceea pomenirea lor ocupă un loc central în viaţa liturgică a Bisericii noastre; lor li se dedică nu o zi oarecare din an, ci o duminică, adică ziua Învierii.

Deci ce este Învierea Domnului? Învierea Domnului este considerată de Sfinții Părinți ca ziua a opta a facerii lumii. De ce? Pentru că Dumnezeu a creat lumea în șapte zile care includ ziua de odihnă. Apoi El poruncește: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești.” În ziua a șaptea Dumnezeu s-a odihnit, dar având grijă de creația Lui ca să nu dispară, să nu se deterioreze. În ziua a șaptea Dumnezeu continuă munca de creaţie prin conducere sau guvernare şi prin păstrare sau conservare.

A guverna este o muncă foarte grea și nu oricine poate să o facă cum trebuie. Fiecare poate crede că poate conduce o lucrare, o întreprindere, o instituție, dar nu fiecare într-adevăr este făcut pentru a guverna, pentru a conduce. Deci ca lumea să nu dispară trebuie ca Dumnezeu să aibă grijă de ea, este absolută nevoie de pronia divină.

Dar după ziua a șaptea vine ziua a opta. Săptămânal vorbind vine iar ziua întâi care este duminica. Dar numeric vorbind, vine ziua a opta, a Învierii, pe care Sf. Părinți au numit-o a opta a facerii lumii. Şi asta deoarece învierea Domnului este egală cu facerea lumii. Este un eveniment aşa de mare, aşa de nemaipomenit, aşa de neimaginat, încât este într-adevăr egal cu facerea lumii. S-a mai pomenit vreodată să învie cineva din morţi în afară de timpul Mântuitorului și învierile făcute de El? Nu s-a pomenit. Deci învierea e un fapt absolut dumnezeiesc care echivalează cu creația, alt fapt absolut dumnezeiesc. Învierea deci vine după creație. Dacă sunt șapte zile ale creației, Învierea vine în ziua a opta.

Femeile mironosițe sunt primele care asistă la inaugurarea zilei a opta. Ele sunt primele privilegiate care păşesc întru această zi eshatologică, pe calea spre lucrurile dumnezeieşti.

Învierea având loc după moarte, deci şi după moartea noastră va urma tot învierea, adică intrarea într-un nou timp, într-o nouă eră, într-o nouă condiţie existenţială.

Aceasta face învierea Domnului: deschide, prin faptul că reprezintă ziua a opta, o nouă săptămână, un fel de nou ciclu existențial și de aceea este aşa de important că femeile mironosiţe sunt cele cărora li se oferă șansa de a fi primele martore ale mormântului gol și cărora îngerul Domnului le vestește Învierea.

În încheiere, trebuie să revenim la noi înșine. Să ne amintim că Dumnezeu a dat această poruncă foarte severă și strictă: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului ca să o sfinţeşti!” Pentru noi ziua Domnului este ziua Domnului nostru Iisus Hristos cel înviat din morţi. Acesta este Domnul Dumnezeul nostru în care credem, pe care L-a trimis Dumnezeu Tatăl, cum spunem în colinde, „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. El este trimisul Părintelui ceresc, Cel care inaugurează, deci, şi o nouă săptămână şi o nouă zi de odihnă şi o nouă eră existențială. Ca atare centrul de greutate de acum înainte, pentru noi, este Domnul nostru cel înviat. Învierea Domnului devine dintr-odată ziua de odihnă, ziua în care Mântuitorul s-a odihnit după șirul de suferințe care i-au precedat moartea.

De aceea duminica, atunci când sărbătorim Învierea Domnului, auzim chemarea și porunca venită de la Dumnezeu, încă din Vechiul Testament: „Adu-ți aminte de ziua Domnului, ca s-o sfințești”. Așadar asta trebuie să facem noi în ziua Domnului: să-i respectăm sfințenia, să o sfințim. Cum facem asta? Prin rugăciune. Şi ce fel de rugăciune? Cea privată pe care o faci tot timpul acasă? Sigur că da, dar duminica, rugăciunea comunitară este o încununare a celorlalte rugăciuni private. Ne închinăm acasă, pe stradă, la serviciu, sau în orice loc și mereu zicem: Doamne ajută-ne! Sau adăugăm și o altă rugăciune. Şi bine facem, și așa trebuie să facem. Totuși, rugăciunea personală nu poate înlocui rugăciunea comunitară, liturgică pentru că zice Domnul: „Unde vor fi doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Însuşi Mântuitorul a predicat și s-a rugat în sinagogă și în templu, astfel validând practica adunării noastre în casa lui Dumnezeu, practică venită din Vechiul Testament, unde Dumnezeu, nu omul, a poruncit să se facă o casă comunitară, un templu, unde rugăciunea este diferită de cum o face orice persoană în privat. Deci, validarea rugăciunii private vine din rugăciunea euharistică și liturgică pe care o numim cu evlavie sfânta și dumnezeiasca liturghie.

Așadar iată ce mai învățăm în ziua minunată, plină de semnificații, dedicată femeilor mironosițe, păstrătoarele rânduielilor de credinţă: să ne aducem aminte de porunca Domnului Dumnezeu care ne îndeamnă cu autoritatea Sa divină în termeni clari și conciși: „Adu-ți aminte de ziua Domnului ca s-o sfințești!”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 9 mai 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

EVENIMENTE SPECIALE:

Evocarea si celebrarea Zilei Independentei de stat a Romaniei, a Zilei Monarhiei si a Zilei Mamei dupa traditia americana.

Evenimentele istorice vor fi evocate de Pr. Prof. Theodor Damian, de Prof. Dr. Doru Tsaganea şi de Dr. Napoleon Săvescu.

Va urma un recital de poezie dedicat mamei susţinut de M. N. Rusu, Mariana Terra, Valentina Ciaprazi, Nicole Smith, Theodor Damian.

Dumnezeu să ne ajute la toţi

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a doua după Sf. Paşti , unde Sf, Evanghelie ne vorbeşte despre chemarea Mântuitorului către Sf. Apostoli ca să ia Duh Sfânt, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi!

Pr. Theodor Damian

Luați Duh Sfânt (Ioan 20, 22)

Meditație la Duminica a doua după Sf. Paști (a Sf. Ap. Toma; „Luați Duh Sfânt”; Ioan 20, 19-31)

Fericiți cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăția cerurilor

(Matei 5, 3).

În multe feluri și în multe chipuri s-au preocupat și se preocupă oamenii în mod direct sau indirect, mărturisit sau nemărturisit, de problema fericirii lor.

S-au dat și se continuă să se dea nenumărate definiții la noțiunea de fericire, la starea spirituală desemnată prin acest cuvânt, însă remarcăm și faptul că definițiile referitoare la fericire sunt legate de actul de posesiune. Unii spun că ești fericit atunci când te mulțumești cu puțin. Dar, chiar dacă este puțin, acest puțin tine de actul de posesiune. Tine tot de verbul „a avea”, puțin, e adevărat, dar „a avea”! Ne putem gândi că fericit este acela care dobândește ceea ce își dorește și care știe să păstreze ceea ce a dobândit. Însă pentru a păstra ceea ce dobândești, pentru a dobândi numai, este necesar să știi ce vrei. Şi atunci știi ce vrei când uzezi de aceea mare calitate pe care a pus-o Dumnezeu în sufletul omului și care se numește discernământ, adică atunci când ai o ierarhie precisă a valorilor lucrurilor cu care te confrunți în această lume, pe care le întâlnești în viața de fiecare zi.

Un înțelept din secolele trecute, Pico della Mirandola, avea un frumos cuvânt despre discernământ, despre valoarea lui. Spunea ca și cum Dumnezeu vorbea cu Adam: „Nu ți-am hărăzit, o, Adame, nici vreun chip, nici vreun loc sau vreun dar care să fie numai al tău, pentru ca atât chipul, cât și locul și darurile tale să le dorești și să le dobândești prin tine însuți. Natura îngrădește celelalte specii prin legi stabilite de Mine. Tu însă, neîngrădit de nici o opreliște, te definești prin propriul tău discernământ (s.n.) în voia căruia Eu te-am lăsat. Te-am așezat în mijlocul lumii ca să poți înțelege mai bine toate câte le cuprinde lumea. Nu te-am zămislit nici ca pe o făptură cerească, nici pământească, nici muritoare, nici nemuritoare, pentru ca în mod liber, ca un pictor bun sau ca un sculptor dibaci, să-ți desăvârșești propria ta formă” (Oratio „De hominis dignitate”).

Iată cât de frumos și de clar rezultă de aici importanta discernământului ca facultate directoare cu mare pondere, cu pondere decisivă în viața omului, atât în a ști ce să faci cu darurile - respectiv cum trebuie puse în slujire - cât și în procesul de cunoaștere a lumii înconjurătoare, și în egală măsură, în procesul desăvârșirii spirituale. Şi dacă vorbim de discernământ ca factor decisiv în fixarea unei ierarhii a valorilor, despre care aminteam mai înainte, desigur că, din punct de vedere al vieții creștine, ne ducem cu gândul în primul rând la diferența dintre lucrurile materiale, pământești, trecătoare, și lucrurile duhovnicești sau netrecătoare, gândindu-ne că cel mai avantajos pentru noi – dacă nu putem evita lucrurile materiale - ar fi să ne atașăm de acele bunuri trecătoare prin care le putem obține și pe cele netrecătoare.

Sf. Ioan Gură de Aur, trăitor în sec. IV al erei creștine, a fost unul dintre părinții Bisericii care permanent a atras atenția în predicile sale asupra necesității din partea creștinului de a se atașa cu precădere de lucrurile duhovnicești, prin care el poate să obțină o înduhovnicire a vieții lui, înțelegând că înduhovnicirea nu este altceva decât dobândirea de Duh Sfânt. Sfânta Scriptură este plină de îndemnuri la înduhovnicire, de căi, mijloace, metode puse la îndemâna creștinului pentru a ajunge la starea de înduhovnicire. Unul din aceste feluri de îndemnuri îl avem și în Predica de pe munte a Mântuitorului dar și în îndemnul Lui către Sf. Apostoli, când li se arată după Inviere și când le zice „Luati Duh Sfânt”.

Chiar „fericirile” din acest ciclu de învățături, vorbim de Predica de pe munte, încep cu aceste cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5, 3).

Întrebarea firească ce se pune în acest caz este: ce înseamnă să fii sărac cu duhul? Unii, în sens peiorativ întrebuințând cuvintele, spun că sărăcie cu duhul este acea dovadă de puținătate intelectuală, spirituală, de puținătate a minții, or, desigur, lucrurile nu stau deloc așa.

Dar sărăcia cu duhul nu este nici starea permanentă de rușinare, de modestie, de umilință, de retragere descurajantă și demobilizatoare din acțiunile și manifestările vieții. Aceste virtuți sunt apreciabile dar ele nu trebuiesc asociate cu lipsa de activitate, de inițiativă la rezolvarea tuturor problemelor cu care ne confruntăm în viață. Dimpotrivă, ele trebuie să existe în felul de a fi al omului dar ca temei al tuturor acțiunilor în folosul propriei sale mântuiri și al mântuirii celorlalți.

Câteodată auzim pe unii zicând despre câte vreun om: E lipsit de duh! N-are duh în el ! Deci e sărac cu duhul? Nu! Nu acesta este sensul expresiei biblice. Din caracterizarea de mai sus se vede tocmai lipsa de energie creatoare, de inițiativă, de acțiune, fapt care nu e o virtute. Ori adevărata sărăcie cu duhul este altceva. Este tocmai ceva creator, mântuitor și nu un act condamnabil și inutil. Deci există o smerenie, o rușine, o modestie rău înțelese care în final îl descalifică pe om făcându-l total inutil lui și celorlalți, și există o smerenie care-l împinge, îl determină pe om la acțiune, la slujire, la dăruire.

Pentru a înțelege corect și exact însă ce înseamnă sărăcia cu duhul trebuie să ne întoarcem la însemnarea, la sensul pe care-l avea expresia în vremea Mântuitorului, atunci când această expresie a fost lansată; trebuie să vedem etimologia cuvântului, a expresiei, pentru a nu ne lăsa furați de deviațiile sau derivațiile pe care cuvintele le-au luat în timp prin evoluția limbii căpătând uneori sensuri total diferite de sensul lor inițial. În limba greacă de pe vremea Mântuitorului, expresia „fericiți cei săraci cu duhul” se traducea în cuvintele „makarii i ptohi”, deci „sărac cu duhul” se zicea „ptohos”. Dar dicționarul ne arată că acest cuvânt, „ptohos”, înseamnă cerșetor. Deci nu sărac, pur și simplu, ci un sărac care cerșește. Este de folos să reținem distincția și precizările de nuanță pentru a vedea exact sensul adevărat al expresiei.

Am spus sărac care cerșește, deoarece există și săraci care nu cerșesc. Săracul care cerșește este un om lipsit care cere, care umblă în loc în loc care își formulează cererile în diferite feluri, care contactează lumea, deci este un om activ, nu pasiv. Da, dar dacă este cerșetor, în cazul nostru el este un cerșetor de Duh Sfânt. El simte că-i lipsește Duhul Sfânt, că are trebuință de El, că-i este absolut necesar și nu stă inactiv ci strigă, cere, caută, bate, insistă, ca femeia canaaneancă cea care a devenit celebră datorită insistențelor ei pe lângă Mântuitorul Hristos, ca cel ce se conformează îndemnului Domnului Iisus care spunea: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide” (Matei 7, 7).

Deci iată, cel sărac cu duhul, cerșetorul de Duh Sfânt, nu este un om ce dă dovadă de puținătate intelectuală, ci un om în permanentă căutare a Duhului Sfânt, cu o permanentă sete de Duhul Sfânt.

El este un om conștient de starea sa spirituală, cu discernământ și ochi critic obiectiv, ca atare, un om cu facultățile intelectuale treze, în plină vigoare. Este un om care utilizează toate mijloacele, căile, metodele ce-i sunt în putință pentru dobândirea Duhului Sfânt, pentru acoperirea lipsei pe care o simte, pentru dobândirea zestrei spirituale netrecătoare, definitiv netrecătoare, care se face în el izvor nesecat de alte daruri duhovnicești prin care se poate pune în valoare prin slujire semenilor săi.

Mântuitorul însuși a îndemnat la căutarea Duhului Sfânt, atunci când le-a zis apostolilor: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22). Şi am văzut că după Cincizecime, când Sf. Apostoli s-au umplut realmente de Duhul Sfânt, au devenit dintr-o dată oameni de o deosebită vigoare spirituală, activi, îndrăzneți, așa cum nu mai fuseseră până atunci, oameni de inițiativă și acțiune.

Deci Duhul Sfânt este mobilizator spre mântuire. De aceea îndemnul permanent al Sf. Serafim de Sarov, devenit leitmotiv al predicii sale era legat tocmai de dobândirea, de achiziționarea de Duh Sfânt (cuvântul „achiziționare” deși un pic mai strident prin aria lui de folosire mai mult comercială, este totuși aici mult mai propriu, mai plin de sens, mai explicit, întrucât el presupune acțiunea obligatorie, directă, personală, conștientă, voluntară (s.n.) a omului pentru realizarea ce și-o dorește, în timp ce cuvântul „dobândire” este mai sărac, el nereprezentând în mod obligatoriu o participare activă a persoanei, deoarece adesea poți dobândi o avere, o moștenire fără ca pentru asta să miști un deget; or, pentru dobândirea Duhului Sfânt e nevoie de acțiune personală, proprie, de aceea cuvântul „achiziționare,” dincolo de stridența lui aparentă, este mult mai potrivit).

Scopul vieții creștine, după Sf. Serafim de Sarov, este tocmai acesta: achiziționarea de Duh Sfânt. Adică să umbli, să acumulezi cât mai mult. Să-L faci izvor în tine. Să devii un om al Duhului Sfânt. Înduhovnicit. Să fii tot numai Duh Sfânt. Iată ce lucru extraordinar înseamnă a fi sărac cu duhul!

Dar dacă este vorba de căutarea Duhului Sfânt, atunci unde să-L căutăm, de unde să-L luăm, cum ni se dă?

Știm că Duhul Sfânt a fost trimis în lume de către Iisus Domnul nostru după Înălțarea Sa la ceruri, după cum a promis Sfinților Apostoli că El pleacă deoarece este de folos să plece (Ioan 16, 7), dar că totuși rămâne cu ei până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20) și lucrează cu ei (Marcu 16, 20), că pleacă tocmai pentru a le trimite pe Duhul Sfânt, Duhul adevărului care îi va învăța pe ei toate (Ioan 16, 7 și 15), care le va descoperi încă alte lucruri noi despre tainele și rânduielile lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt s-a coborât în lume în ziua Cincizecimii când s-a întemeiat Biserica creștină și de atunci lucrează continuu în Biserică.

Deci în Biserică Îl găsim pe Duhul Sfânt, aici Îl putem dobândi, de aici Îl luăm prin participarea noastră activă și plenară la viața Bisericii, prin participarea la Sfintele Slujbe încununate de sfânta și dumnezeiasca Liturghie, prin împărtășirea cu și de Sfintele Taine puse la dispoziție pentru înduhovnicirea noastră, printr-o întreagă viață de rugăciune, de credință și de fapte de milostenie.

Pentru o astfel de viață, avem multe exemple la îndemână. Toți Sfinții Bisericii noastre pe care-i admirăm, pe care-i cinstim, ne arată că o astfel de viață este posibilă. Ei sunt în același timp un îndemn pentru noi, pentru a intra pe un astfel de drum, al căutării Sfântului Duh, al acțiunilor concrete întreprinse de noi în vederea îmbogățirii vieții noastre cu Duhul Sfânt, în vederea înduhovnicirii.

Dar îndemn la aceasta avem și în înseși cuvintele primei fericiri: „Fericiți sunt cei săraci cu Duhul că a lor este Împărăția cerurilor”.

Iată că acestora Mântuitorul le promite Împărăția! Nu este acesta suficient îndemn pentru o viață intrată pe calea căutării și a dobândirii Duhului Sfânt? De aceea, știind acum toate aceste lucruri despre starea de sărăcie cu duhul, înțelegând bine la ce se referă ea, nu mai avem motiv să ne îndoim dacă este un lucru bun sau nu, dacă ne este folositor sufletește sau nu, ci dimpotrivă încercăm a o actualiza în viața noastră, bine știind că ea ne duce pe calea desăvârșirii. Pentru acest motiv este important să luăm cuvintele Mântuitorului Hristos referitoare la sărăcia cu duhul, ca pe un îndemn de larg ecou în sufletele noastre, de largă rezonanță mobilizatoare spre mântuire, mai ales neuitând și făgăduința dată: „Fericiți cei săraci cu Duhul, că a lor este Împărăția cerurilor” (Mat. 5, 3).

Duminica 25 aprilie 2021: Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York – slujba de la ora 1:00 PM  

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 25 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, când Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre felul cum mulţimile L-au întâmpinat pe Mântuitorul nostru, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

Pr. Theodor Damian

Pr. Theodor Damian

Dumnezeu este Domnul

Meditaţie la Duminica Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim (Ioan 12, 1-18)

„De ce nu mi-aţi spus,

De ce nu mi-aţi spus

Că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?!

Ce lin, ce senin L-aş fi dus!”

Mare praznic întâmpinăm astăzi, intrarea Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, pentru noi prilej de înmulţită bucurie câtă vreme noi ne-am născut ca şi comunitate, ca biserică, parohie cu hramul „Sf. Ap. Petru şi Pavel” în această minunată zi de Florii aici în New York. Este foarte important pentru noi să poposim câteva momente asupra câtorva semnificaţii duhovniceşti ale acestui mare praznic.

Există un proverb românesc care zice: „Dă, Doamne, românului mintea cea mai de pe urmă.” Cu alte cuvinte ca atunci când zicem, post factum: „O, dacă aş fi ştiut! N-am ştiut; nu mi-am dat seama, n-am realizat”; întocmai cum, cu această undă de tristeţe, asinul care L-a dus pe Mântuitorul Hristos în Ierusalim, care L-a purtat neştiind ce poartă, auzind mai târziu că L-a dus pe Iisus, a putut să spună cuvintele acestea extrem de triste pe care le-am găsit într-o carte a filosofului nostru Constantin Noica: „De ce nu mi-aţi spus? De ce nu mi-aţi spus că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?! Ce lin, ce senin L-aş fi dus!”

Cu alte cuvinte se putea şi mai bine; cu alte cuvinte L-a dus ca pe un oarecare, neştiind că Acela era Fiul lui Dumnezeu întrupat; cu alte cuvinte L-a mai hurducat, L-a mai zguduit; cu alte cuvinte, şi cel mai important, n-a trăit fiorul. Nu atât hurducatul este important cât fiorul cunoaşterii persoanei pe care o duci sau lângă care te afli.

Când eşti în preajma lui Dumnezeu şi realizezi lucrul acesta, atunci trăieşti cu frică şi cu cutremur, atunci eşti copleşit, eşti înfiorat. Când nu-ţi dai seama, când nu eşti atent, când nu eşti destul de treaz (de aici cuvântul „trezvie” folosit mult în scrierile Sf. Părinţi, adică o stare de atenţie vie, permanentă, deci trezvie, nu trezire; dar şi una şi cealaltă); deci când nu eşti treaz, când nu eşti atent, atunci vorbeşti cu cineva şi n-ai nicio problemă, niciun fior, nicio emoţie, şi nici nu realizezi măcar că poate ar fi trebuit să te comporţi altcumva şi că poate mai târziu s-ar putea să regreţi.

Cred că nu este unul dintre noi care să nu fi trecut în viaţa sa printr-o astfel de situaţie, unde mai târziu să-şi fi spus: O, dacă aş fi ştiut cu cine stau de vorbă, ce persoană importantă, ce om, cât ştie, cât este de bun, de generos, de uman, ş.a.m.d.; deci aşa stăm unii cu ceilalţi, ne încrucişăm drumurile, pentru foarte  mici clipe poposim în acea încrucișare şi n-avem timp să realizăm cu adevărat comoara care stă în fiecare persoană pe care o întâlnim, pentru ca să plecăm de la întâlnire înfioraţi şi să spunem: am descoperit chipul lui Dumnezeu în persoana aceasta, sau ceva asemănător.

Deci, iată, din nou proverbul: „Dă Doamne, românului mintea cea mai de pe urmă.”

În viaţa de zi cu zi, când am trecut pe lângă o ocazie, pe lângă o oportunitate şi n-am prins-o pentru că n-am fost treji sau n-am fost atenţi, încă le mai reparăm, ne învăţăm şi cu lipsa, şi cu eşecul şi altele de felul acesta. Dar când e vorba de relaţia noastră cu Dumnezeu, de cel mai mare şi mai important lucru din viaţa fiecăruia dintre noi, atunci nu mai e aşa de simplu şi nu prea putem să mai zicem: O, dacă ştiam, dacă aș fi ştiut!

Ca să nu mai spun că în plângerea asinului se vede şi un fel de plasare a blamului pe ceilalţi: „De ce nu mi-aţi spus? Voi trebuia să-mi spuneți!” Exact în acelaşi fel procedăm şi noi de foarte multe ori: „O, trebuia să-mi spui, de unde să ştiu eu?” Ori gândim că trebuia să ne spună persoana respectivă ce mare este, dar dacă ne-ar spune, i-am zice: „De ce te lauzi aşa? Crezi că eşti singurul?” Deci cum o dai, tot nu-i bine. Dar dacă ai pe cine blama te simţi parcă mai mângâiat!

Or, când este vorba de relaţia noastră cu Dumnezeu, cel mai mare lucru şi mai important din viaţa cuiva, nu mai este loc de acest „de ce nu mi-aţi spus”, pentru că Dumnezeu ne-a spus-o; El Însuşi, nu o terţă persoană deşi a pus şi terţe persoane să ne spună; totuşi El Însuşi ne-a vorbit în multe feluri şi în multe chipuri, cum spune Sf. Ap. Pavel în prologul epistolei sale către evrei. Deci în multe feluri Dumnezeu s-a arătat oamenilor atât în istorie, cât şi privat în viaţa lor, şi iarăşi spun, probabil fiecare dintre cei aici de faţă, cum ştiu eu pentru cazul meu, a avut ocazia să cunoască mâna lui Dumnezeu, intervenția Sa la un moment de răscruce, la un moment de mare durere şi mare nevoie în viaţa sa. Şi întrebarea este: am fost treji? Am realizat că a fost mâna Lui Dumnezeu, sau zicem ceva mai târziu: „De ce nu mi-aţi spus?” Cine să-ţi spună? Pentru că dacă e vorba de viaţa ta, de credinţa ta în Dumnezeu, de relaţia ta personală cu El, atunci nu este nimeni care să-ţi spună dacă propria ta conştiinţă nu îţi vorbeşte.

Aşadar iată ce multe învăţăm din acest cuvânt al asinului personificat, menţionat de Constantin Noica, marele nostru filosof.

În altă ordine de idei, ziua aceasta  a intrării Domnului în Ierusalim este ziua în care Dumnezeu ni se arată ca Domn. Cuvântul „domn”, cum ştim, vine de la latinescul „dominus”, adică cel care are dominaţie, stăpânire peste tot.

Deci noi zicem „Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Acesta este leit-motivul, motto-ul slujbei şi praznicului de astăzi. Dumnezeu este Domnul. El este stăpânul. Punct. Nu se mai poate face niciun fel de comentariu. Şi dacă este stăpânul te plasezi în faţa Lui ca în faţa stăpânului şi nu altfel. De foarte multe ori ne plasăm în faţa lui Dumnezeu ca de la egal la egal şi mai argumentăm, ne mai supărăm pe El (în loc să se supere El pe noi) pentru că nu ne dă toate câte vrem, şi nici măcar nu ştim dacă ceea ce vrem  este într-adevăr ceea ce ne trebuie, şi până la urmă, tot lui Dumnezeu ne încredințăm când zicem: „Facă-se, Doamne, voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”; dă-mi mie ceea ce ştii Tu că-mi trebuie cu adevărat, nu ceea ce mi se pare mie că îmi trebuie.

Deci Dumnezeu este Domnul şi ni s-a arătat. El ni se arată mereu, iar acum prin Fiul Său intrând în Ierusalim ca stăpân, de aceea mulţimile care Îl înconjurau au luat ramuri de copaci ca să Îl salute, să Îl întâmpine ca pe un stăpân, ca pe un împărat, ca pe cel ce era din neamul lui David, împăratul lui Israel.

Mântuitorul le dă destule semne, ca să nu mai vorbim de marea minune a învierii lui Lazăr petrecută cu puţin înainte, ca ei să vadă, să cunoască cine este El, şi să nu poată zice: „O, n-am ştiut” De ce nu mi-aţi spus?!” Deci mulţimile Îl întâmpină şi-L slăvesc după cuviinţă.

Sunt convins că venind astăzi la Biserică noi facem un fel de schimb de ramuri de copaci. Nu numai că veţi pleca de aici cu ramuri de palmier după ce vor fi sfinţite şi le voi împărţi odată cu anafora, dar aţi adus şi dv. în inimile dv. ramuri de copaci, din copacul rugăciunii, florile de Florii, florile rugăciunii către Dumnezeu, ca să-L întâmpinaţi cu cântare de slavă şi inimă curată, ca El să ne ajute să trecem cum se cuvine prin aceste zile importante până la Învierea Sa din morţi.

Acest schimb este extraordinar şi e bine de reținut că venim cu flori în suflet şi plecăm cu flori în mână, şi astfel schimbul devine minunat, ca atunci când tu îi dai lui Dumnezeu inima şi El îşi dă ţie cerul.

Aşa venim la praznicul de astăzi la Biserică, recunoscând că într-adevăr Dumnezeu este Domnul, că El este Stăpânul, precum zicem în Simbolul Credinţei atunci când rostim, confirmăm şi mărturisim: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul”, cel care le ţine pe toate, „făcătorul cerului şi al pământului.” El le face pe toate şi apoi le menţine întru fiinţă, întru existenţă.

De aceea este aşa de important, ca din când în când măcar, să ne re-evaluăm poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, să vedem cu stăm în faţa Lui. Şi când facem asta este imposibil să nu realizăm că Dumnezeu este acolo şi noi aici, că El este atotţiitor şi atotputernic iar noi suntem trecători, muritori, păcătoși. De aceea relaţia noastră cu Dumnezeu este, pe de o parte, o relaţie de dependență, iar pe de altă parte aceasta este doxologică, pentru că nu putem nici măcar să ne înălţăm gândul spre Dumnezeu fără a-I aduce slavă pentru toate câte ne-a dat.

Şi pentru că Dumnezeu este Domnul, este Stăpânul, se cuvine să plecăm de la sfânta şi dumnezeiasca liturghie cu amintirea, cu ecoul propriilor cuvinte ale Părintelui ceresc din prima poruncă a Decalogului prin care ne conştientizează, ne îndeamnă şi ne cere: „Eu sunt Domnul Dumnezeu tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine” (Ieşire 20, 1-3).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Pentru că în Duminica Floriilor paroha naostră, „Sf. Ap. Petru şi Pavel” din New York, împlineşte 28 de ani de la înfiinţare, vă trimit spre ştiinţă, alăturat, raportul anual de activitate (destul de restrânsă din cauza pandemiei).

Florii binecuvântate

Post uşor

Pr. Theodor Damian

Prezentarea activităţilor religios-culturale de la Institutul şi Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din New York pe anii 2020-2021 cu ocazia aniversării a 28 de ani de la înfiinţare

Ce frumos şi semnificativ e faptul că sărbătorim aici, la New York, împlinirea a mai mult de un sfert de veac, aproape 30 de ani, de la înfiinţarea parohiei noastre. Dar şi ce trist că din cauza epidemiei generale locaşul nostru de slujbă a fost închis pentru  o mare perioadă de timp, şi apoi a fost deschis la capacitate redusă şi cu obligaţia de a restrânge toate activităţile noastre religioase şi culturale. Celebrăm însă aniversarea noastră prin rugăciune întărită către Milostivul Dumnezeu ca să ne păzească pe fiecare de molima aceasta ucigătoare, să ne izbăvească de cel rău şi de toate uneltirile lui. Continuăm să fim în comuniune spirituală rugându-ne unii pentru alţii.

28 de ani, o cifră aniversară aşa de frumoasă, reprezintă însă şi un moment de bilanţ. Ne uităm înapoi cu drag şi cu nostalgie la zilele de început, ne aducem aminte de planurile şi intenţiile dintâi, evaluăm felul cum s-au împlinit mai mult sau mai puţin, ne amintim de cei care au fost generaţia de pionieri şi piatra de temelie a Bisericii noastre, unii mult mai în vârstă acum, alţii plecaţi la Domnul, dar păstrându-i pe toţi în inimă şi în rugăciune.

Spune Mântuitorul că femeia când naşte este în suferinţă şi durere, dar când a născut uită de durere, de bucurie că a adus pe lume o nouă fiinţă; mai ales că aceasta este trup din trupul său şi sânge din sângele său. Şi noi, vorbind de bilanţ în acest moment aniversar, chiar dacă au existat în toţi aceşti ani şi greutăţi şi probleme şi neîmpliniri, ele toate pălesc, dispar în faţa bucuriei de a ne şti astăzi împreună, frumoşi, credincioşi, cu inima bună, ca într-o adevărată şi exemplară familie de buni români şi buni creştini ce suntem. Dincolo de orice greutăţi apărute în toţi aceşti ani, se profilează în inimile şi în conştiinţa noastră bucuria realizărilor pe care Dumnezeu ni le-a rânduit şi dăruit pentru a aduce cuvenita mărturie creştină şi ortodoxă în această parte de lume, dar şi pentru a ne întări unii pe alţii întru valorile culturale şi spirituale ale neamului nostru, întru conştiinţa apartenenţei noastre etnice şi religioase.

Pentru ce nu am realizat, ne gândim că încă nu ni s-a rânduit; pentru multele realizări, ne gândim că Dumnezeu ni le‑a dat spre slava Sa, dar şi pentru a le considera ca o temelie pentru creşterea noastră comună pe mai departe în această parohie şi comunitate ortodoxă românească.

Inzestrarea Bisericii cu cele necesare Sf. Slujbe, permanenta grijă pentru strângerea de fonduri pentru plata chiriei, socializarea constantă de după Sf. Liturghie, (atât cât s‑a putut în perioada de pandemie) celebrarea marilor evenimente din istoria şi viaţa neamului şi a Bisericii, crucea de gheaţă de Bobotează, ridicată ca mărturie ortodoxă în fiecare an, întrunirile academice ale Institutului şi cele literare ale Cenaclului „M. Eminescu”, vizitele nenumărate ale distinselor personalităţi venite din ţară şi din alte zone ale continentului american, revelioanele şi balurile comunitare organízate în trecut şi azi, grija neîntreruptă faţă de copiii şi tinerii noştri, şi căldura cu care-i înconjurăm pe cei în vârstă, şi mai ales, şi în general frumuseţea dumnezeiască a slujbelor şi rugăciunilor noastre duminicale cu atmosfera lor specifică de dragoste, îngăduinţă, pace şi bucuria de a fi împreună şi de a creşte împreună duhovniceşte şi româneşte, toate aceste activităţi şi împliniri pe larg descrise anual în raportul meu de activitate, precum şi altele nemenţionate acum, reprezintă firul roşu al existenţei noastre ca minunată familie creştină şi română, în New York, pe parcursul acestei frumoase perioade de 28 de ani.

În aceste momente doxologice, gândul meu se îndreaptă în primul rând către milostivul Dumnezeu pentru a-I aduce adâncă mulţumire pentru toate darurile revărsate din belşug peste mine ca persoană şi ca preot şi peste noi toţi ca parohie şi comunitate dreptmăritoare; cu aceeaşi gratitudine îmi îndrept gândul şi către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Nicolae, arhipăstorul nostru duhovnicesc, către familia mea, preoteasa Claudia în special, şi copiii mei, pentru buna credinţă, sprijinul şi înţelegerea oferite de-a lungul timpului, şi bineînţeles că totodată către familia parohială pe larg, familia de duminică, aşa cum obişnuim să spunem, dumneavoastră cei aici de faţă şi cei ce nu sunt de faţă din binecuvântate motive, care aţi fost întotdeauna alături de mine cu inimă bună, dragoste şi prietenie, mereu săritori la nevoie, mereu cu un sincer cuvânt de apreciere şi încurajare pornit dintr-o inimă caldă, frăţească.

Ce frumoasă coincidenţă aniversarea a 28 de ani de la înfiinţarea Institutului şi Bisericii noastre într-un moment aşa de glorios şi festiv: Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim! Sigur că a urmat Patima şi apoi Învierea Domnului. Dar aşa cum după Patimă urmează Invierea, şi noi am fost martorii creşterii, dezvoltării, întăririi comunităţii noastre pe multiple planuri, prin activităţi de multe ori fără precedent în diaspora română de aici, desfăşurate în cadrul Institutului şi Bisericii noastre, aşa cum reiese din această comunicare.

Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, fondat în Aprilie 1993, este o organizaţie creştină ortodoxă şi educaţională ecumenică având ca scop promovarea valorilor române şi ortodoxe, aducând astfel o contribuţie la îmbunătăţirea lumii noastre contemporane, la unitatea şi solidaritatea tuturor românilor din diaspora română pe de o parte, şi la mai buna lor integrare în societatea prezentă, pe de altă parte. In special, Institutul are în vedere dublul fel de relaţii pe care românii le au în această ţară: între ei înşişi, şi între ei şi americani.

Vorbind despre primul tip de relaţie, Institutul doreşte să promoveze şi popularizeze valorile culturii şi spiritualităţii române, să creeze noi posibilităţi şi mijloace pentru educarea oamenilor şi în special a tinerei generaţii în spiritul acestor valori ale religiei noastre ancestrale şi tradiţiei noastre culturale. Scopul acesta are în vedere consolidarea conştiinţei şi identităţii noastre naţionale şi culturale împotriva pericolului marginalizării cu toate implicaţiile lui negative în societatea ultra-secularizată în care trăim astăzi.

Vorbind despre al doilea tip de relaţii, înţelegem că noi, românii, suntem o minoritate în această ţară; credinţa noastră ortodoxă, teologia şi tradiţiile noastre nu sunt bine cunoscute aici; totuşi ele sunt parte fundamentală a identităţii noastre personale şi etnice.

De aceea, în timp ce privim caracterul multi-cultural al societăţii noastre ca pe o binecuvântare şi vedem diferenţa ca pe un izvor de bogăţie spirituală, şi nu ca un risc şi o ameninţare, noi dorim să învăţăm de la alte tradiţii, dar de asemenea să o mărturisim pe a noastră. In consecinţă, Institutul crede că Ecumenismul poate fi o temelie solidă pentru o viaţă dusă împreună în libertate, respect şi armonie.

Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă publică o revistă teologică anuală intitulată Symposium, revista trimestrială de cultură şi spiritualitate românească Lumină Lină, Gracious Light, ţine simpozioane teologice şi culturale, conferinţe şi consultaţii, şi sponsorează lucrări de cercetare în domeniile amintite. A publicat mulţi ani la rând şi revista Romanian Medievalia ce conţine referatele reprezentanţilor Institutului nostru la Congresele Internaţionale ale Institutului de Studii Medievale de la Universitatea de Vest din Kalamazoo, Michigan.

Obiectivele principale ale Institutului şi Bisericii noastre - cel spiritual şi cel cultural - au stat la temelia muncii noastre de un an de zile (Florii 2020 - Florii 2021) şi au fost îndeplinite după cum urmează:

ACTIVITATEA LITURGICĂ

Aceasta poate fi considerată cea mai importantă dintre toate cele desfăşurate la Biserica noastră. Ea a constat în săvârşirea cu regularitate (cu excepţia periaodei când Biserica a fost închisă din cauza pandemiei) de către Pr. Dr. Theodor Damian a serviciului divin din duminici şi sărbători.

De asemenea Pr. Th. Damian a acordat asistenţă religioasă tuturor celor ce au solicitat-o, incluzând aici slujbe ca: botezuri, cununii, înmormântări, parastase, sfinţiri de casă, sf. maslu etc.

Vorbind de pandemie, între 2 martie şi 27 iulie 2020 Pr. Th. Damian a fost în Germania, blocat din cauza pandemiei Covid-19. La o duminică după plecare, după ce a fost suplinit la slujbă de Pr. Vasa Ghilezan, biserica episcopaliană unde parohia noastră îşi ţine serviciile religioase s-a închis. S-a redeschis pentru noi în septembrie.

Prima slujbă după această perioadă de timp a avut loc pe 23 august, duminică, în curtea bisericii, respectând toate normele impuse de pandemie. Tot afară s-a făcut Sf. Slujba în cele două duminici următoare, 30 august şi 6 septembrie. Apoi am obţinut permisiunea de a intra în biserică.

● Un eveniment liturgic dar şi cultural de o deosebită importanţă l-a reprezentat şi construirea tradiţionalei cruci de gheaţă pentru ziua Bobotezei, ca mărturie a unei tradiţii româneşti creştine pe cât de vechi, pe atât de autentice, perpetuată aici în Statele Unite ale Americii. Echipa realizatorilor anul acesta i-a inclus pe domnii Ciprian Solomon, Marius Stoica, Sorin Lazăr, Victor Plăviţu, Adrian Cristescu, ajutaţi de domnii M. N. Rusu, Cristian Pascu, Viorel Copăceanu şi doamnele: Nicole Smith, Floarea Florea, Felicia Georgescu, Lia Lungu, Crenguţa şi Alberta Copăceanu.

Slujba Bobotezei s-a ţinut luni pe 6 ianuarie 2021 în Biserică întâi şi apoi afară, în faţa monumentalei cruci de gheaţă, mărturie ortodoxă într-un cartier multi-religios american.

● Demnă de remarcat aici este şi prezenţa altor preoţi care ne‑au vizitat sau au slujit la Biserica noastră: P.C. Pr. Ioan Proteasa, P.C. Pr. Vasa Ghilezan, P.C. Pr. Paul Theophilus.

ACTIVITĂŢI PASTORALE

Una din cele mai comune activităţi pastorale, dar şi sociale în acelaşi timp, a constituit-o organizarea cafelelor, gustărilor şi uneori meselor după Sf. slujbe, anul acesta însă în cadru restrâns din cauza restricţiilor impuse de pandemie.

Munca pastorală a mai fost concretizată şi în spovedirile din timpul anului, în umblarea cu ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, în vizitele făcute la bolnavii români în spitale sau la domiciliu, în alte vizite pastorale sau prieteneşti, chiar şi în numeroasele telefoane săptămânale cu credincioşii.

ACTIVITĂŢI CATEHETICE

O constantă activitate teologică, şi catehetică în acelaşi timp, au constituit-o şi predicile liturgice duminicale rostite de preot, dar şi trimise pe platformele electronice şi distribuite în biserică în format imprimat pe hârtie, predici prin care s-a făcut explicarea şi actualizarea textelor evanghelice din fiecare duminică pentru zidirea vieţii duhovniceşti a credincioşilor.

Tot ca activitate catehetică-didactică se consideră şi revista noastră Lumină Lină, unică prin modul în care apare în comunitatea noastră din New York şi din America, revistă care conţine în permanenţă pagini de reflecţie biblică şi patristică, de scrieri patristice, precum şi articole şi studii de teologie şi spiritualitate creştină.

Două zile de vineri, în fiecare lună, au fost anunţate în revista Lumină Lină ca fiind disponibile pentru cei interesaţi să participe la întruniri de Studiu Biblic pe tema de istorie bisericească, patristică, etică, spiritualitate şi teologie ortodoxă.

ACTIVITĂŢI DE CARITATE

Biserica noastră, prin comitetul său de caritate a ajutat în diverse rânduri, cu bani proveniţi din colecte şi donaţii, familii de români noi veniţi aici din ţară; de asemenea, în timpul de până acum mulţi români au fost ajutaţi să-şi găsească locuinţe şi servicii, şi nu în ultimul rând trebuie amintite colectele şi donaţiile care adesea s-au realizat în comunitatea noastră pentru biserici aflate în reparaţii capitale sau în construcţie în România, pentru persoane cu nevoi speciale şi pentru alte cauze de caritate.

ACTIVITATE ADMINISTRATIVĂ

Pe lângă toate cele amintite până acum, care implică în mod natural o muncă administrativ-organizatorică, trebuie menţionate şi întrunirile periodice ale Consiliului şi Comitetului de administraţie, în afară de consultările permanente ale preotului cu diferiţi membri ai Consiliului şi Comitetului în vederea organizării activităţilor curente ce au loc la Biserica noastră.

● În zilele de 20 aprilie, 1 mai şi 19 mai 2020 Pr. Th. Damian a participat prin platforma electronică Zoom la conferinţe preoţeşti pe Arhiepiscopie conduse de către IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Nicolae Condrea. Pe data de 2 aprilie Pr. Th. Damian a participat, tot pe Zoom, la o şedinţă de protopopiat condusă de Pr. Prot. Daniel Ene, secretar eparhial şi Protopop de New York, Noua Anglie şi Estul SUA.

● Duminica 31 ianuarie 2021 a avut loc la biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” Adunarea generală a parohiei precum şi sărbătorirea hramului Institutului Român de Teologie şi Spirituale Ortodoxă. Sf. Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan.

ACTIVITĂŢI CULTURALE

In comunitatea românească din America, în general, şi în comunitatea românilor din New York, în special, prezenţa Bisericii noastre şi a Institutului se face simţită pe mai multe planuri. Un loc de seamă în acest sens îl reprezintă paleta largă a activităţilor culturale şi anume:

● Sărbătorirea celor mai importante evenimente istorice şi culturale din viaţa poporului nostru, prin mijloace artistice şi literare adecvate;

● Organizarea de simpozioane teologice şi culturale;

● Editarea şi redactarea revistelor Lumină Lină. Gracious Light şi Symposium;

● Invitarea la tribuna noastră a unor personalităţi ale vieţii noastre culturale, teologice şi ştiinţifice din ţară şi din diasporă;

● Existenţa Cenaclului “M. Eminescu”, bine apreciat de presa şi de confraţii de literatură din ţară şi din diasporă;

● Interviuri şi prezentări date de Pr. Th. Damian la presa şi la programele de Radio şi TV din ţară.

Aniversări - Comemorări  

Cu ocazia celei de a 27-a aniversări a înfiinţării Bisericii noastre Pr. Th. Damian a trimis prin platformele elecronice disponibile raportul anual de activitate pe anul 2019-2020 către toţi credincioşii.

● Duminică 29 noiembrie 2020 la Biserica noastră s-a sărbătorit ziua naţională a României precum şi Sf. Andrei, patronul României. Au vorbit Pr. Th. Damian, M. N. Rusu şi Mariana Terra. Artista Lia Lungu a susţinut un recital muzical-poetic. Evenimentul s-a desfăşurat sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi şi a Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York.

● Duminica 17 ianuarie 2021, în comunitatea noastră a fost organizat cel de-al 28-lea Simpozion Eminescu pe tema „Eminescu între sacru şi profan” de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi.

După slujba duminicală şi cea  de pomenire pentru Mihai Eminescu, Grigore Vieru, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi George Alexe, Pr. Th. Damian, organizator, a deschis lucrările invitând pe artista Lia Lungu să recite poemul Rugăciune de Eminescu.

Apoi au fost prezentate următoarele lucrări: Prof. univ. Ştefan Stoenescu: „Eminescu prefigurând dialectica dintre sacru şi profan printr-o poetică a armoniei şi complementarităţii”; criticul şi istoricul literar M. N. Rusu: „Noi dimensiuni în biografia marelui poet român”; Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea: „Între terestru şi astral: Dragostea la Eminescu”, Prof. univ. Valentina Ciaprazi: „Eminescu, arhitectul spiritualităţii româneşti”; Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: „Dan Toma Dulciu: Surprize în cercetarea eminescologică modernă”. Evenimentul a fost moderat de Prof Mariana Terra.

● Duminica 24 ianuarie 2021 în comunitatea noastră a fost organizat cel de-al 28-lea simpozion dedicat Unirii Principatelor Române de către Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, New York, sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi. După protocolul deschiderii (Pr. Th. Damian) şi intonarea imnului naţional şi a imnului lui Ştefan Vodă, moderatoarea evenimentului, prof. Mariana Terra, a introdus lucrările şi pe autorii lor astfel: Dr. Napoleon Săvescu: „Unirea, trecut şi prezent”; M. N. Rusu, critic şi istoric literar: „O familie de unionişti: Iulia şi Constantin Aricescu şi D. Ciocârdia Matila”; Prof. univ. Dr. Doru Tsaganea: „Semnificaţia actuală a Unirii Principatelor Române”; Prof. univ. Valentina Ciaprazi: „Europa pro şi contra Unirii Principatelor Române”; Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian: „Sf. Calinic de la Cernica şi Unirea Principatelor”.

Activităţi academice şi culturale

Pe lângă referatele legate de sărbătorile menţionate mai sus, Pr. Th. Damian a participat la evenimente academice şi culturale astfel:

● Pe data de 13 aprilie 2020 Pr. Th. Damian a acordat un interviu Dlui Gabriel Basarabescu pentru Radio România Actualităţi, Bucureşti.

● Vineri 17 aprilie 2020 Pr. Th. Damian a acordat un interviu Dnei Florinela Iosip pentru ziarul Libertatea din Bucureşti.

● Duminica 10 mai 2020, Pr. Th. Damian şi preoteasa Claudia Damian s‑au întâlnit la Nürnberg cu IPS Dr. Serafim Joantă, Mitropolit al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale şi de Nord.

● Luni 11 mai 2020 Th. Damian a fost invitat la Serata „Eminescu jurnalistul” organizată online de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, unde a vorbit pe tema „Cum îl simţim pe Eminescu în viaţa personală”.

● Sâmbătă 30 mai 2020 Th. Damian a prezentat lucrarea „Înger şi Demon: fizica şi metafizica unei idei” (la Eminescu) în cadrul Cenaclului literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, întrunit pe tema „Sub zodia lui Mihai Eminescu”, organizat online prin platforma electronică Zoom.

● Miercuri 10 iunie 2020, Theodor Damian a citit din poezia sa la Festivalul internaţional de poezie online organizat de Palatul Culturii, Bistriţa (Director Dr. Dorel Cosma) prin platforma de participare electronică Zoom.

● Pe data de 20 iunie 2020 Th. Damian a citit din poezia sa la Festivalul Inernaţional de poezie Turcia-România, Istanbul, desfăşurat online prin platforma Zoom (organizatori poeţii Mesut Şenol şi Dorel Cosma).

● La 28 iunie 2020, Theodor Damian a participat (online) la Gala premiilor UZPR (pe 2019) unde a vobit despre necestitatea instituirii oficiale a Zilei Ziaristului român şi unde a fost distins cu premiul Acta non verba pentru promovarea Centenarului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România în diasporă.

● Pe data de 14 ianuarie 2021 Pr. Prof. Th. Damian a ţinut în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi  pe zoom, o conferință (cateheză) intitulată „A fi om; a trăi plenar”.

● Vineri 15 ianuarie 2021 a fost invitatul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ (director: P.C. Pr. Prof. Viorel Laiu) pentru o conferință, pe Zoom, despre felul cum este celebrat M. Eminescu în comunitatea românească din New York.

● Sâmbătă, 10 aprilie 2021, Pr. Th. Damian a ţinut o conferinţă pe Zoom intitulată „Femeia şi mântuirea lumii” (după titlul cărţii lui Paul Evdokimov) la invitaţia AROLA (Asociaţia română a doamnelor ortodoxe) a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi, asociaţie condusă de doamna preoteasă Claudia Aileni din Toronto, Canada.

Cenaclul Literar "M. Eminescu"

Intrunirile de cenaclu, din cauza restricţiilor pandemiei, au fost doar ocazionale.

● Duminică 6 decembrie 2020 în cenaclul nostru a fost lansat volumul Convorbiri cu Theodor Damian de Florentin Popescu. Au vorbit Th. Damian, Mariana Terra şi M. N. Rusu.

● 14 martie 2021 a avut loc o întrunire a Cenaclului literar „M. Eminescu” unde a fost lansat volumul Din viaţa lui Ioviţu de Ioan-Iovitz Popescu. Au vorbit Th. Damian, Victoria Plaveti, M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra şi Nicole Smith.

● Pe data de 21 martie 2021 în cadrul Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York, la Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, după Sf. Slujbă, a fost celebrată Ziua internaţională a poeziei. Au citit din creaţia lor Valentina Ciaprazi, Elena Mitru, Theodor Damian (în recital de Nicole Smith), iar din clasicii şi contemporanii noştri, M. N. Rusu şi Mariana Terra.

Revista Lumină Lină. Gracious Light

Unul dintre principalele obiective ale Bisericii şi Institutului nostru constă în organizarea şi desfăşurarea unei susţinute activităţi teologice, pastorale, spirituale şi culturale, de prezentare a ideilor teologice care frământă lumea actuală, şi de asemenea de prezentare a literaturii române clasice şi contemporane. In acest scop a fost publicată revista Lumină Lină trimestrial, în format carte, în condiţii grafice de înaltă ţinută profesională, corespunzătoare cu aspiraţiile şi interesul pentru spiritualitatea şi cultura românească autentică manifestate în comunitatea noastră (anul acesta fiind în al douăzeci şi şaselea an de apariţie).

Pentru a se vedea că aceste afirmaţii nu sunt gratuite, permiteţi‑ne să menţionăm câteva ziare şi reviste în România şi S.U.A. care, sub diverse forme publicistice, au făcut referiri la Institutul şi Biserica noastră, la cenaclul “M. Eminescu”, la revista Lumină Lină sau au publicat texte semnate de Pr. Th. Damian, M. N. Rusu, Mihaela Albu, sau ale altor colaboratori ai revistei noastre: Vatra Veche, Bucureştiul literar şi artistic, Ardealul literar, Hyperion, Portal Măiastra, Banatul, Scrisul românesc, Scriptor, Familia română, Graiul Maramureşului, Conexiuni literare, Alternanţe (Germania), Euphorion, Credinţa ortodoxă, Lumina, Tabor, Tribuna, Romanian Journal, Observatorul, Destine literare, Epifania, Rapsodia, Unirea, Răsunetul cultural, Sud, ş.a.

Producţia editorială teologică şi culturală reflectată în paginile revistei Lumină Lină nu este ruptă de aceea care se desfăşoară în România. Dimpotrivă putem afirma că revista noastră este direct implicată în orizontul cultural româno-american, iar mişcarea teologică, publicistică şi culturală din ţară este viu interesată să cunoască opiniile, impresiile şi judecăţiile noastre de valoare. De aceea revista Lumină Lină acordă un spaţiu tipografic adecvat, atât pentru prezentarea şi semnalarea cărţilor şi revistelor de teologie apărute în ţară şi în străinătate, cât şi a cărţilor şi revistelor de cultură în general.

Dintre numele care au marcat publicaţia noastră în anii 2020-2021 menţionăm următorii scriitori, jurnalişti, teologi, oameni de ştiinţă, artişti (în ordine alfabetică):

Mihaela Albu, Victor Albu, Dan Anghelescu, Elisa F. Ar (Florence Taillasson), Ioan Baba, Veronica Balaj, George Rîurel Balan, Carolina Baldea, Teo Cabel, Zenovie Cârlugea, Iulian Cătălui, Alexandru Cazacu, Alina Chicet, Dumitru Chioaru, Lina Codreanu, Theodor Codreanu, Viorica Colpacci, Joël Conte, Valentin Coșereanu, Dorel Cosma, Theodor Damian, Corina Vlad Diaconescu, Viorel Dianu, Sebastian Doreanu, Gellu Dorian, Dan Toma Dulciu, Mirela Duma, Ioan Dură, Eugen Evu, Ștefan J. Fay, Mariana Floarea, Nicolae Dan Fruntelată, Ioan Gâf-Deac, Ana Dobre, Gelu Dragoș, Geo Vasile, Mihail Gheorghe, Vasilica Grigoraş, Horia Ion Groza, Lucian Gruia, Elena Gurgu, Ion Haineș, Cătălina Haşotti, Dumitru Ichim, Clelia Ifrim, Mircea Itu, Ela Iakab, Stejărel Ionescu, Daniel Ioniţă, Ion Ioniţă, Nicolae Jinga, Stoica Lascu, Emel Koşar, Ion Iancu Lefter, Olguţa Lucaşu Trifan, Sabina Măduţa, Mihaela Malea Stroe, Alexandru Mărchidan, Nicolae Mareș, Ion Maria, Ionel Marin, Victor Marola, Mihai Merticaru, Irina Lucia Mihalca, Marin Mihalache, Octavian Mihalcea, Marcel Miron, Constantin Miu, Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Marin Moscu, Gabi Nan, Tudor Nedelcea, Marian Nencescu, Marian Nicolae, Nicolae Nicolescu, Elena Olariu, Cristina Onofre, Dana Opriță, Osman Öztürk, Rahim Karim Karimov, Mariana Păduraru, Gheorghe Pârja, Petruț Pârvescu, Roxana Pavnotescu, Mircea Popa, Dumitru Puiu Popescu, Elena Liliana Popescu, Florentin Popescu, Odile Popescu, Eugen Popin, Tudor Răţoi, Victor Ravini, William Flaviu Ritziu, Alexandra Roceric, Paula Romanescu, Ioan N. Roșca, M. N. Rusu, Silvia Bodea Sălăjan, Maria Do Sameiro Barroso, Christian W. Schenk, Miron Scorobete, Ion Scorobete, Mesut Şenol, Radu Șerban, Constantin Severin, Anca Sîrghie, Ibolya Șipoș, Nicole Smith, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Veronica Știr, Passionaria Stoicescu, Iana Târnăvean, Dorel Tataru, Mircea Tomuș, Flavia Topan, Mihalache Tudorică, K.V. Twain, Ioan Radu Văcărescu, Ioana Vasilescu, David Paul Vnuck, Muguraș Maria Vnuck, Adriana Weimer, Andrei Zanca, Mariana Zavati Gardner, Corneliu Zeana.

Galeria Spiritus

La cel de-al 28-lea Simpozion anual „Mihai Eminescu” din New York Galeria Spiritus a fost o prezenţă vizibilă şi apreciată.

Deși în plină pandemie, simpozionul a unit și anul acesta cărturari și artiști care au celebrat cultura națională și au adus contribuții semnificative la cunoașterea mai deplină a poetului nepereche .

Întregul simpozion s-a desfășurat  sub semnul Trinității a cărei imagine a fost proiectată pe ecran și pe parcursul comunicărilor.

Lucrarea Trinitate, semnată de Viorica Colpacci,  a subliniat tema generală a simpozionului: Mihail Eminescu între sacru și profan.

Galeria Spiritus a prezentat un film cu titlul: Sfânta Fecioară Maria în poezia lui Mihai Eminescu și în lucrările artiștilor români contemporani.

În versiune muzicală poezia Rugăciune interpretată magistral de corul Hubic din Oradea, a constituit fundalul muzical pe care apar imaginile Sfintei Fecioare, executate în materiale, tehnici și stiluri diferite. Deși pe o durată de numai câteva minute, filmul a scos în evidență perenitatea spiritualității creștine românești.

Artiștii participanți - din Statele Unite și România- au fost, în ordine alfabetică: Didi Alexe, Viorica Colpacci, Silvia Covaliu, Ionel Cristescu, Cristiana Călinescu Fodor, Claudiu Victor Gheorghiu, Ștefania Grimalschi, Cristian Macovei, Jorge Mafu, Silvia Mărculecu, Daniel Vasile Meteș, Iuliana Popescu, Irina Sava, Nicolae Sava, Cătălina Sidea, Paula Slivinschi, Alexandra Stoenescu, Liviu Șoptelea, și Doru Tsaganea.

Prezentarea filmului a urmat comunicărilor simpozionului. Filmul a fost realizat de Viorica Colpacci, director al Galeriei Spiritus.

ACTIVITĂŢI SOCIALE

Mese festive, baluri şi seri româneşti 

Cu toate restricţiile impuse de pandemie aceste momente au reprezentat evenimente majore în viaţa comunităţii noastre, ele facilitând cunoaşterea şi într-ajutorarea reciprocă pe de o parte, iar pe de altă parte, aducându-ne aici la New York multe din tradiţiile cele mai autentice din România; menţionăm aici cele mai importante evenimente de acest fel:

● Vineri 25 decembrie 2020, după Sf. Slujbă, a avut loc în cadru strâns o mini-serbare de Crăciun.

● Duminica 31 ianuarie 2021 a avut loc la biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” sărbătorirea hramului Institutului Român de Teologie şi Spirituale Ortodoxă. sf. Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan.

● Duminica 14 martie în cadrul parohiei s-a celebrat Lăsatul secului pentru postul mare.

Socializarea la cafeaua de după slujbe

Cum este bine cunoscut, s-a tradiţionalizat deja obiceiul ca la Biserica noastră, după fiecare Sf. Liturghie să se ofere celor prezenţi o cafea şi o gustare, uneori chiar masă, ocazie foarte nimerită de socializare şi cunoaştere reciprocă.

Toate activităţile menţionate, precum şi multe altele neamintite aici, au făcut din Biserica noastră un adevărat centru cultural românesc, de promovare şi trăire a celor mai semnificative valori istorice, culturale şi spirituale ale neamului nostru, au contribuit la formarea acestei comunităţi, la crearea unui spirit prietenesc, de familie, deschis, de încredere, respect şi armonie în rândurile enoriaşilor de la Biserica noastră.

* * *

Acesta este bilanţul muncii noastre de un an de zile la Institutul şi Biserica “Sf. Apostoli Petru şi Pavel”.

Trebuie să menţionez că această activitate atât de bogată şi diversă, cu caracter religios-duhovnicesc, teologic, cultural, social n-ar fi fost posibilă fără contribuţia majoră, semnificativă, dedicată şi perseverentă, fără răbdarea şi dăruirea, înţelegerea, dragostea şi zelul D-nei Preotese Claudia Damian care a lucrat uneori zile şi nopţi de-a rândul, cu pasiune şi dragoste la munca de culegere de texte şi tehnoredactare, la cea religios-pastorală şi culturală.

Călduroase mulţumiri aduc acum şi Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nicolae Condrea, arhiepiscopul şi mitropolitul nostru pentru sfatul şi binecuvântarea pe care ni le-au acordat, P.C.Pr. Protopop Daniel Ene precum şi tuturor membrilor Consiliului şi Comitetului de administraţie în frunte cu domnii şi doamnele Dr. Napoleon Săvescu, M. N. Rusu, Doru Tsaganea, Cristian F. Pascu, Mircea Ghiţă, Alex Marmara, Ion Plăviţu, Elena Burchea, Nicole Smith, Felicia Georgescu, Victoria Plăviţu, Claudia Lisena, Nuţi Ionescu, Mariana Orza, Anişoara Constantinescu, Angela Cawog, Marica Purcărea, Florica Floarea şi Geta Nurenberg. Mulţumiri speciale se cuvin Dnei Nicole Smith pentru neobositul ajutor acordat în mod constant la organizarea tuturor activităţilor noastre bisericeşti.

Aceleaşi mulţumiri le aduc şi multor altor persoane care de asemenea au fost alături de mine ajutând Biserica noastră cu bani, muncă şi timp ori de câte ori a fost nevoie.

In sfârşit, vreau să menţionez aici sprijinul semnificativ pe care l-am primit din partea presei locale, mă refer în special la ziarele  Romanian Journal  (Vasile Bădăluţă, Mariana Terra), la prietenul meu şi coleg de trudă redacţională şi de cenaclu literar, M. N. Rusu, în primul rând, la Domnul Alex Marmara, neobositul nostru fotoreporter, la îndrăgita artistă Lia Lungu ce ne-a înfrumuseţat serbările cu talentul ei, precum şi la ajutorul preţios material şi moral primit de la toţi credincioşii, prietenii şi susţinătorii Bisericii noastre care întotdeauna au avut un cuvânt bun de apreciere sau încurajare pentru tot ceea ce împreună am realizat până acum.

Intr-adevăr, toţi cei menţionaţi nominal sau colectiv au contribuit într-un fel sau altul, în mod pozitiv la formarea şi întărirea acestei comunităţi, la atmosfera prietenească, familială, deschisă, încurajantă, primitoare ce o caracterizează, şi care este evidentă cu prisosinţă la toate întrunirile noastre sociale sau culturale de orice fel, de la cafeaua şi gustările oferite după Sf. Slujbă, până la sărbătorirea de mari evenimente culturale, şi care au contribuit de asemenea la crearea atmosferei liturgice de aleasă înălţare şi zidire duhovnicească ce caracterizează slujbele noastre.

Tuturor le doresc ca Milostivul Dumnezeu să-i răsplătească însutit pentru dragostea lor, cu sănătate şi împlinirea celor ce le sunt de folos, pentru ca, pe mai departe, cu acelaşi entuziasm, împreună, ca într-o singură mare familie, să putem continua munca începută spre bucuria şi folosul nostru şi spre slava lui Dumnezeu.

Pr. Prof. univ. Dr. Theodor Damian 

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 18 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 11 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Duminica 4 aprilie 2021: Biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel, Astoria, New York – slujba de la ora 1:00 PM  

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 4 aprilie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 28 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a doua din Post, a Ortodoxiei, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre vindecarea paraliticului din Capernaum, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

Pr. Theodor Damian

Foloasele prieteniei

Meditaţie la Duminica a doua a sfântului şi marelui post (a Sf. Grigore Palama; vindecarea slăbănogului din Capernaum – Marcu 2, 1-12)

Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea:

 mânia, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră.

 Îngăduiţi-vă unul pe altul şi iertaţi unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva.

 După cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.

(Coloseni 3, 8, 13)

Boala a început de mult! Şi moartea la fel, căci atunci când nu este îngrijită şi când nu i se găseşte leacul, boala aduce după sine moartea.

Aşa cum depărtarea de soare, adică de sursa de lumină şi căldură, nu este favorabilă dezvoltării şi întreţinerii vieţii pe pământ, la fel depărtarea de Dumnezeu, întru întuneric, îmbolnăveşte omenirea fizic şi spiritual, ducând-o spre moarte.

Depărtarea de Dumnezeu, de lumina şi căldura Lui dătătoare de viaţă constitutie un păcat şi în acelaşi timp atrage după sine un întreg cortegiu de alte păcate, deci un cortegiu funerar deoarece păcatul duce la moarte, după cum este scris: „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Ieşirea din păcat este echivalentă cu ieşirea la lumină, cu revenirea la viaţă.

În Vechiul Testament omenirea se zbătea între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, între boală, păcat şi virtute.

În acest context când vremea s-a plinit (Gal. 4, 4) a venit Mântuitorul Hristos să aducă lumina şi căldura dătătoare de viaţă, să înveţe, să salveze, deoarece „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Paraliticul din Sf. Evanghelie de azi reprezintă într-un fel starea generală a lumii la venirea Mântuitorului, aşa cum toate minunile, mai ales vindecările făcute de Iisus Hristos se referă atât, în mod special, la persoana care beneficiază de intervenţia divină, cât şi, în general, la întreaga umanitate pe care acel caz particular o reprezintă.

Venind pe pământ, Hristos, Fiul lui Dumnezeu ,a găsit o lume paralizată de păcat, zăcând „întru întuneric şi în umbra morţii”, cum zice proorocul Isaia (9. 1).

Starea aceasta de paralizie spirituală se agrava mereu ca o boală a unui organ al trupului nostru care, netratată la vreme sau negăsindu-i-se leacul, îmbolnăveşte şi alte organe, sau ca germenele putreziciunii dintr-un măr care aflându-se lângă altele, le strică şi pe acelea. Iisus Hristos a venit să scoată răul din rădăcina şi să ofere vindecarea totală.

Pe paralitic l-a vindecat prin cuvânt, iar omenirii i-a adus vindecarea tot prin cuvânt - prin cuvântul învăţăturii, al Evangheliei Sale. Numai că omenirii i-a adus vindecarea altfel decât paraliticului.

Mântuitorul a vindecat omenirea de iremediabilitatea în care se afla; a scos-o din iremediabil, i-a oferit un remediu, o cale, o posibilitate de salvare.

La această remediere a lucrurilor, a omenirii, participăm cu toţii. Nu o face numai Dumnezeu singur. El are nevoie de colaboratori.

Sau mai bine zis, noi avem nevoie de colaborarea lui Dumnezeu, acţiunea principală trebuind să fie a noastră (deşi participarea divină este esenţială) deoarece nu este vorba de boala lui Dumnezeu, ci de boala şi situaţia noastră.

Nu El are nevoie de noi, noi de El şi totuşi El este cel ce a făcut primul pas.

Atunci, în cadrul acestei munci împreună cu Dumnezeu la propria noastră mântuire, cum să lucrăm?

Pilda Sf. Evanghelii de astăzi ne arată şi se constituie în îndemn iar Sf. Apostol Pavel ne-o spune, între altele, şi prin cuvântul cu care am început această meditaţie liturgică.

Pentru restabilirea sănătăţii lumii şi a noastre trebuie să începem cu reabilitarea relaţiilor dintre oameni. Paraliticul din Capernaum era purtat de prieteni şi ce mult i-a folosit acest lucru! Să ne facem şi noi prieteni din toţi cei din jurul nostru. Să reaşezăm pe temelii solide aceste relaţii, să le regândim. Pentru a scoate boala, durerea, păcatul, moartea din noi, din viaţa noastră, din lume, se impune deci să reaşezăm pe baze noi relaţiile noastre cu semenii.

Pe baze noi, adică întemeiaţi pe credinţă şi pe dragoste dar nu în afară de Hristos şi de Biserică. În felul acesta Îl vom aduce pe Dumnezeu între noi, pe pământ, vom aduce în lume împărăţia Sa, cum cerem în rugăciunea  Tatăl nostru: „Vie Împărăţia Ta”!

Contrariul acestui ideal ni-l oferă un alt exemplu evanghelic: slăbănogul de la scăldătoarea Bethesda care, răspunzând Mântuitorului la întrebarea pusă, ( de ce nu se aruncă în scăldătoare) l-a zis: „Om nu am” (Ioan 5, 7). Ce dramă sfâşietoare! Să nu ai om lângă tine în durerea care te macină, în boala care te omoară!

Dacă nu venea Mântuitorul acolo, slăbănogul ar mai fi stat în zădar mult şi bine. Pentru că era singur! Ceea ce înseamnă că singurătatea, izolarea, alienarea, ruptura, duc la moarte.

Reabilitarea relaţiei cu cei din jur pe temelia amintită înseamnă viaţă, mântuire. Dar ca să-ţi faci prieteni din toţi oamenii e un lucru pe cât de frumos, pe atât de greu.

Oamenii sunt diferiţi şi dificili, cer mult. Pentru a-i ţine aproape trebuie să depui o  muncă imensă, aceasta presupune abilitate, înţelepciune, înţelegere, chiar sacrificiu, uneori. Înseamnă să-ţi pui în lucru darurile pe care le ai, să dai cât mai mult, să slujeşti.

Aşa e omul nostru: cât îi dai, îl ai, când nu-i mai dai, îl pierzi. Te lasă. Trebuie să-i dai mereu, din lucrurile materiale, dar mai ales din cele spirituale pentru a-l avea în permanenţă. Trebuie să-ţi faci sufletul izvor nesecat, revărsător în afară, spre lume. Şi vei avea lumea câştigată. De aceea se spune că lumea o câştigi nu prin ceea ce iei din ea, ci prin ceea ce-i dai.

Acest lucru e semnificativ şi în pilda paraliticului din Capernaum.

Acesta vine la Mântuitorul înconjurat de o ceată de prieteni devotați care sparg casa, îşi asumă despăgubirile ce trebuiau date gazdei pentru stricăciunile făcute, rezistă protestului mulţimii.

Pe un om cu astfel de prieteni, Mântuitorul nu-l întreabă nimic. Nici ce face, de unde e, cum îşi permite să vină acolo în asemenea mod, ce doreşte, etc. ci îi zice pur şi simplu, din capul locului: „Păcatele îţi sunt iertate” (Marcu 2, 5). Va fi păcătuit căci de aceea îi venise boala, cum reiese chiar din discuţia Mântuitorului cu cei ce protestau împotriva acestei minuni, dar pe un om cu astfel de prieteni îl poţi cunoaşte mai uşor, cum e în inima lui, ce suflet are. Trebuie că este bun, tolerant, înţelegător, inteligent, smerit, că are unele sau altele din darurile spirituale ştiute pe care le pune în slujba celorlalţi, de aceea are atâţia prieteni devotaţi.

Un om rău, intolerant, irascibil, zgârcit, invidios, meschin nu se poate prezenta în lume cu astfel de prieteni devotaţi.

Ştiindu-i sufletul, Mântuitorul deci i-a iertat păcatele şi l-a vindecat.

Slăbănogul de la Bethesda, neavând pe nimeni cu el, prezintă un caz mai dificil. Nu putem judeca pentru că nu știm. Dar ne putem pune unele întrebări.

De ce nu are pe nimeni? De ce nu se apropie nimeni de el? Cum se poartă el cu ceilalţi? În tot cazul, în astfel de împrejurări, nu ceilalţi sunt de vină, ci, în primul rând, tu cel în cauză trebuie să te pui sub semnul întrebării. Eşti suficient de atent cu cei din jur? Suficient de înţelegător, de bun ş.a.m.d.?

Deci noi nu ştim în mod exact cum era unul sau celălalt dintre aceşti bolnavi vindecaţi de Mântuitorul. Putem înţelege sau subînțelege unele lucruri din felul în care se manifestă faţă de ei Iisus Hristos, care poate pe unii îi vindeca pentru reala lor pocăinţă de după păcatul săvârşit, pe alţii ca să se arate în ei puterea lui Dumnezeu, pe alţi pur şi simplu din milă sau din alte motive.

Pe slăbănogul de la Bethesda însă, spre deosebire de cel din Capernaum, l-a vindecat după întrebările pe care Mântuitorul i le-a pus şi nu imediat ce l-a văzut. Acesta, provocat de întrebări trebuia să-şi deschidă sufletul în faţa Domnului, ca cei ce erau cu El să înţeleagă, să înveţe. Celălalt, venind cu prieteni devotaţi, se ştia ce fel de suflet poate să aibă.

Aşadar, iată că prietenia, bunele legături cu cei din jur nu numai că sunt de un real folos în viaţa noastră de zi cu zi dar sunt absolut necesare pentru că ne schimbă şi pe noi, în adâncul sufletului nostru, ne obligă la un anumit mod de a fi, ne fac bineplăcuți lui Dumnezeu.

De aceea, revin la ceea ce spuneam mai înainte: pentru a scoate boala, durerea, păcatul, moartea din noi, din viaţa noastră, din lume, este necesar să reaşezăm pe baze noi relaţiile noastre cu cei din jur, să le întemeiem pe credinţă şi pe dragoste în Hristos şi în Biserică, ţinând cont şi de îndemnul Sf. Apostol Pavel care ne arată cum trebuie să ne purtăm cu semenii noştri, fiecare din atitudinile pe care ni le recomandă fiind o cheie prin care putem pătrunde în inima semenilor noştri, aşa cum le zice colosenilor: „Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră. Îngăduiţi-vă unul pe altul şi iertaţi unul altuia dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva. După cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 21 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Vă aşteptăm cu drag

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica întâia din Post, a Ortodoxiei, unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre chemarea apostolilor Filip şi Natanael, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Post uşor

Pr. Theodor Damian

Trăirea Spirituală

Meditaţie la Duminica întâia din Post (a Ortodoxiei; chemarea lui Filip şi a lui Natanael; Ioan 1, 43-51).

Suflete al meu pentru ce dormi? Deşteaptă-te

ca să se milostivească spre tine,

Hristos Dumnezeul nostru.

(Tropar din canonul primei săptămâni

a Sfântului şi Marelui Post)

Probabil toţi am avut momente când am fost nemulţumiţi de ceea ce am realizat în decursul unei zile. Sau poate am auzit pe alţii plângându-se că n-au făcut nimic în vreo zi oarecare, dar nu mă refer aici la serviciul fiecăruia dintre noi sau la activităţile domestice, gospodăreşti pe care le repetăm în fiecare zi. Nemulţumirea - când vine – poate fi datorată altor lucruri din care ne facem idealul zilnic, de exemplu din faptul că lucrurile care se repetă nu întotdeauna le facem la nivelul şi de calitatea pe care am dori-o, sau ne propunem mult şi facem puţin, sau ne dorim lucruri care se află la un nivel superior şi neajungând acolo, de asemenea suntem nemulţumiţi.

Nu e rău să dorim a face lucrurile ca şi cum am fi la un nivel superior celui căruia îi suntem de fapt. Asta înseamnă să trăim în real şi în ideal în acelaşi timp, idealul nefiind o abstracţiune, ci un lucru realizabil, concret, apropiat nouă, mai ales dacă el este ancorat într-o potrivită doză de realism.

De pildă eu îmi ştiu nivelul de existenţă, dar idealul meu în viaţa de zi cu zi, modelul, e cineva care îmi este superior. Atunci eu încerc să fac lucrurile zilnice, nu de la nivelul meu real, ci de la nivelul la care aş vrea să fiu, şi le fac aşa cum le-ar face acea persoană. Dar nereuşita în unele din aceste încercări aduce cu sine nemulţumirea sufletească.

Un filozof antic grec spre sfârşitul vieţii lui, făcându-şi un bilanţ al trecutului a spus: “Trei zile regret că am pierdut în viaţa mea: o zi în care am judecat pe cineva, altă zi când m-am mâniat într-o împrejurare, şi o altă zi când n-am făcut nimic”. Desigur că nimeni nu poate zice că n-a făcut absolut nimic într-o zi. Şi dacă stai doar să gândeşti, şi tot este un lucru folositor ţie şi altora, precum şi dacă-ţi faci serviciul sau munca zilnică acasă; dar aici este vorba de spirit. Câţi nu spun adesea: “Azi n-am făcut nimic. Parcă am dormit”! Cu alte cuvinte puteam să-mi fac rugăciunea pe care am uitat-o, ori să mă rog mai mult; puteam să stau la televizor sau pe telefonul mobil mai puţin; să fiu mai îngăduitor în conversaţii, deci să mă lenevesc mai puţin la nivel relaţional, spiritual.

Dacă somnul trupului este odihnitor şi regenerator, somnul sufletului este păgubitor. El duce la indiferenţă faţă de ceea ce se petrece în jur, la neatenţia faţă de semeni, la insensibilitate. Ştim vorba care zice că somnul raţiunii naşte monştri! Dacă somnul raţiunii naşte monştri şi raţiunea este numai o parte, o facultate a sufletului, atunci putem să ne închipuim ce catastrofă provoacă somnul sufletului în totalitatea lui. Somnul sufletului naşte moarte. Aşa cum zicea poetul francez Baudelaire, cei ce se află în stare de somn sufletesc, coboară în fiecare zi spre infern cu un pas, găzduiesc în sufletul lor un popor de monştri, respiră moartea prin plămânii lor.

Somnul sufletului dezumanizează, el înseamnă bătaie de joc de noi înşine, de Dumnezeu care a aşezat în sufletul omului atâtea daruri ce se cer puse în lumină, în valoare, în lucrare prin slujirea semenilor, şi nu înăbuşite, bătaie de joc şi de semenii pe care-i privezi de contribuţia ta directă la desfăşurarea vieţii lor, de ajutorul tău în problemele în care poţi să fii de folos.

Aşa cum am mai spus în altă împrejurare slujirea aproapelui este imperativă pentru mântuire. Tu trebuie să ajuţi, nu poţi lăsa asta în seama altora, nu poţi conta pe suplinitori. Mântuirea nu se realizează prin suplinitori.

Faţă de aceste posibile scăderi care, dacă suntem conştienţi şi nu dormim, ne provoacă nouă înşine nemulţumirea, se impune să ne trezim, să fim mai ales acum, în vremea postului, în stare de trezire, de veghe. In acest fel viaţa noastră poate fi trăită în mod plenar, intens, calitativ.

Cineva se întreba: “Ce este mai uşor şi mai bine, a adăuga ani vieţii sau a adăuga viaţă anilor?”

Noi, în calitatea noastră de creştini, avem răspunsul la această problemă.

A adăuga ani vieţii, nu putem. Aceasta numai Dumnezeu o face căci El este cel care ne iubeşte cu zile. El nu ne iubeşte doar teoretic, ci adăugându-ne zile, ani la viaţa pe care o trăim pe acest pământ.

Dar a adăuga viaţă anilor, putem, deşi şi aici nu fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Aici putem avea o mare parte de contribuţie. Căci a adăuga viaţă anilor înseamnă a trăi la un nivel de maximă intensitate, de angajare plenară în viaţă, înseamnă a fi tot timpul în situaţia de a-ţi aduce aportul la îmbunătăţirea lumii, în orice formă îţi este accesibil şi posibil lucrul acesta.

Pentru ca viaţa să-ţi fie cu adevărat mântuitoare este necesar ca veghea, trezirea de care vorbim să nu însemne în viaţa ta doar acte ocazionale, ci atitudini permanente. Starea de veghe sensibilizează sufletul, îl umanizează pe om. Iar postul în care am intrat, în afară de aspectul culinar, tocmai acest rol are ca prin mijloacele pe care le propune să-l umanizeze pe om, pentru a-l ajuta apoi să meargă mai departe pe calea îndumnezeirii.

Sensibilitatea însă te pune în legătură cu semenul tău care are nevoie de tine şi ajutorul pe care i-l dai este jertfa pe care o faci şi pe care o aduci lui Dumnezeu. Dar jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, zice psalmistul; cu alte cuvinte smerenia trebuie să fie temelia oricărei jertfe, milostenii, ajutor.

Cu toţii am văzut oameni trufaşi care atunci când ofereau ceva cuiva, umileau pe acela căruia îi dăruiau. Am văzut oameni trufaşi care reproşau şi-l mustrau, îl judecau pe acela pe care-l ajutau. Or cum ştim, aceasta nu este milostenie, nu e smerenie, nu e adevărată jertfă. Jertfa adevărată e în milă căci zice proorocul: “Milă voiesc iar nu jertfă” (Osea 6, 6), şi în smerenie căci, încă o dată, “jertfa plăcută lui Dumnezeu e duhul umilit” (Ps. 50, 17). Mântuitorul Hristos ne învaţă cum să facem milostenie, cum să ne aducem jertfele: să nu ştie stânga ce face dreapta, să nu vadă oamenii, să nu pretindem răsplată, etc.

Lucrurile amintite aici şi anume grija faţă de suflet, starea de veghe, sensibilizarea spre slujirea aproapelui, milostenia, smerenia, toate încununate de mai multă, mai intensă rugăciune şi participare la sfintele slujbe în Biserică, reprezintă adevăratul post, o jertfă ca cea a lui Filip şi Natanael despre care vorbeşte textul Sf. Evanghelii de astăzi, dar şi a celorlalţi apostoli care au lăsat toate şi au mers după Iisus.

Aşadar, să ne lăsăm pătrunşi de emoţionantul cuvânt al sfântului părinte care a compus frumoasa rugăciune cu care am început meditaţia de astăzi, şi pe care s-o avem ca pe un permanent îndemn în viaţa noastră cotidiană: “Suflete al meu, pentru ce dormi? Deşteaptă-te ca să se milostivească spre tine, Hristos Dumnezeul nostru.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 14 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

După Sf. Slujbă va avea loc o întâlnire de Cenaclu. Se va lansa volumul Din viaţa lui Ioviţu

de Acad. Ioan-Iovitz Popescu (din Bucureşti). Vor vorbi Theodor Damian, Victoria Plaveti, M. N. Rusu, Valentina Ciaprazi, Mariana Terra şi Nicole Smith.

Vă aşteptăm cu drag

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica izgonirii lui Adam din rai unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre iertare, post şi dărnicie, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Iertare, post, dărnicie

Meditaţie la Duminica Izgonirii lui Adam din rai (Matei 6, 14-21).

Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul

 Tânărul cântă: jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea

 Bătrânul tace: iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.

Lucian Blaga

Dacă ne uităm la textul Sfintei Evanghelii din această zi (Matei 6, 14-21), în ultima duminică dinaintea Sfântului şi marelui Post, vedem că el conţine trei mari idei, care aparent nu sunt aşa de strict legate una de cealaltă şi anume, este vorba despre iertare, despre post şi despre dărnicie, sau dăruire, aceasta din urmă ca remediu împotriva zgârceniei, egoismului şi individualismului. Şi cum spun, la prima vedere poate că ar fi mai greu de văzut legătura directă dintre acestea (cea indirectă este uşor de observat), însă ele sunt, aşa cum vom vedea, grefate pe tematica duminicii de astăzi, care este izgonirea lui Adam din rai. Realitatea izgonirii lui Adam din rai constituie legătura interioară, intimă, dintre cele trei idei pe care le propun aici spre reflecţie.

În primul rând ni se înfăţişează în Sfânta Evanghelie problema iertării. Iertarea este un lucru care ne pune în dilemă, pentru că de multe ori, cu toate că ştim bine ce este ea, ce înseamnă să ierţi, ce implică, totuşi, uneori ne găsim tot felul de circumstanţe atenuante care să ne dea o justificare faţă de conştiinţă pentru a nu ierta, sau pentru a ierta, dar nu suficient, sau nu de tot, sau pentru a ierta, însă a nu uita. De acolo şi ziceala „te iert, dar nu te uit”, atitudine care nu este în conformitate cu învăţătura Bisericii creştine.

Este bine de menţionat că în însuşi momentul izgonirii lui Adam din rai, Dumnezeu îi oferă omului izgonit posibilitatea reabilitării. Dumnezeu nu-l izgoneşte pe Adam fără a-i lăsa speranţa pentru reintegrare. Deşi căderea a fost mare şi relaţia cu Dumnezeu s-a deteriorat, ea însă nu s-a suspendat, pentru că omul a continuat să se roage lui Dumnezeu, să-L caute, a continuat să aibă nevoie de Dumnezeu, ceea ce a adus la conştientizarea acestei legături în diferite feluri. Posibilitatea reintegrării nu este altceva decât iertarea de care vorbim şi pe care ne-o pune Sfânta Evanghelie astăzi înaintea ochilor minţii noastre.

În această situaţie, fiind departe de Dumnezeu, omului i s-a dat şansa să reflecteze la ce reprezintă Dumnezeu în viaţa lui. Uneori când eşti aproape de cineva, nu realizezi bunătatea acelei persoane, generozitatea şi alte daruri; le iei ca şi cum ar fi o situaţie normală care merge aşa de la sine. Abia atunci când eşti departe de persoana respectivă începi să-ţi aduci aminte ce mult a însemnat ea pentru tine, ce mult îţi lipseşte şi că, de fapt, fără ea nu poţi să îţi duci existenţa. Aşadar, fiind departe de Dumnezeu dar cu legătura cu El nedistrusă complet, omul a putut să se gândească la Dumnezeu în continuare. Aşa cum spune Blaga în cuvintele cu care am început această meditaţie liturgică: cu o inimă curată, căci copilul care îşi face din iubire şi din înţelepciune un joc, îşi caracterizează viaţa prin curăţia inimii, apoi cu dragostea necesară oricărei relaţii şi cu entuziasmul tinereţii, entuziasm însemnând prezenţa lui Dumnezeu în sufletul omului, şi apoi, în al treilea rând, cu înţelepciunea caracteristică vârstei mai înaintate şi fără de care o viaţă împlinită şi fericită nu se poate duce.

Realizând unde a fost şi unde este, omul are şansa să-şi ceară iertare de la Dumnezeu, şi Dumnezeu îl iartă, dar condiţionat aşa cum citim în textul Sfintei Evanghelii de astăzi: „de veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre. Şi dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne duc cu mintea direct la rugăciunea domnească, Tatăl nostru, unde zicem:  „şi ne iartă nouă greşelile noastre”, nu altfel, ci „precum iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Deci iertarea pe care o acordăm celor din jurul nostru este condiţia de bază pe care noi înşine i-o sugerăm lui Dumnezeu ca să ne ierte pe noi. E ca şi cum am zice: Doamne, nu ne ierta pe noi altfel decât noi iertăm pe cei din jurul nostru. Iată ce angajament extraordinar ne luăm în faţa lui Dumnezeu, cum Îl rugăm pe Dumnezeu să ţină cont de propria noastră măsură pe care o aplicăm în relaţiile cu ceilalţi şi câtă responsabilitate este implicată pentru noi când zicem: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”.

Pentru că toţi greşim, iertarea devine temelia oricărei relaţii. De aceea şi spune proverbul că este normal ca să greşeşti, este diabolic să perseverezi în greşeală, însă este divin ca să ierţi. Errare humanum est, perseverare diabolicum, absolvere divinum. Deci ca să ierţi este dumnezeieşte. În iertare, numai acolo te asemeni cu Dumnezeu; astfel îţi reabilitezi chipul, cum spun Sfinţii Părinţi, „cel stricat de patimi”.

Una dintre patimi este tendinţa noastră de a judeca în loc de a ierta. Judecarea aduce acuzarea şi tot aşa, o patimă atrage după sine altele ţinându-ne legaţi de pământ, întocmai aşa cum un alt poet semnificativ al culturii române, Petru Rezuş, spune în câteva din frumoasele lui versuri: „O, câte sunt pe margine de-osândă/ Când cugetu-i sărac şi glasul frânt/ Stau viperele lutului la pândă/ Şi vor să te târăşti lângă pământ”. Deci toate păcatele care ne îndepărtează de rânduiala, de porunca lui Dumnezeu, sunt, cum spune poetul, „viperele lutului” care stau la pândă şi aşteaptă să ne prindă şi să ne ţină lângă pământ, aşa cum de fapt spune şi Sfântul Ap. Petru: „Diavolul umblă ca un leu răcnind căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

A te smulge dintr-o patimă implică un sacrificiu, după cum şi iertarea presupune sacrificiul pentru că nu este uşor să ierţi. Înfrângerea orgoliului nostru prin iertare este o sacrificare de sine, iar ideea de sacrificiu duce la a doua mare idee a pericopei evanghelice de astăzi, care este legată de post, căci, într-adevăr postul este şi el un mod de a te sacrifica pe tine însuţi pentru a te apropia de Dumnezeu. Postul este semnul dorinţei noastre mai intense de a ne reabilita în faţa lui Dumnezeu, de a reface legătura cu El.

Postul este într-un fel expresia dorului de Dumnezeu, a dorinţei noastre de a ne apropia de El oferindu-i ceva. Evident, se pune întrebarea: Ce îi trebuie lui Dumnezeu din ceea ce avem noi? Sigur că nimic, dar renunţarea la îmbuibare, la anumite mâncăruri are menirea de a ne spiritualiza mai mult pentru că facilitează meditaţia, rugăciunea şi fapta bună, adică dăruirea, care la rândul ei este şi ea un sacrificiu. De aceea Fericitul Augustin spune aşa de frumos: „De nu vei fi spiritual până şi în trupul tău, vei fi trupesc chiar şi în spiritul tău.”

Dăruirea, a treia idee principală din textul Sfintei Evanghelii de astăzi este accentuată tocmai pentru că aşa de des în viaţa noastră avem tendinţa de a ne oferi circumstanţe atenuante pentru a nu ajuta pe alţii, fapt ce de multe ori indică zgârcenia, egoismul individualismul. Nu de puţine ori acestea duc la agresiune faţă de ceilalţi, de aceea se şi spune că „omul este lup pentru om”, Homo homini lupus. Dacă proverbul latin exprimă o stare de lucruri reală, în viaţa şi lumea noastră, atunci iată că Biserica, învăţătura creştină, vine cu un alt model, cu propunerea ca omul să fie dumnezeu pentru om, adică homo homini deus. Acesta este miezul Sf. Evanghelii de astăzi pentru că ne vorbeşte de iertare, care ne leagă de cel de lângă noi, de post care implică renunţarea la sine şi iarăşi ne leagă de cei de lângă noi şi de dărnicia care este la temelia relaţiilor cu cei din jur. Când noi vom fi dumnezei pentru cei din jurul nostru, Dumnezeu, va fi Dumnezeu pentru noi. Cu alte cuvinte: poartă-te cu aproapele tău aşa cum vrei ca Dumnezeu să se poarte cu tine, sau cum zice Mântuitorul: „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor asemenea” (Luca 6, 31), ceea ce a devenit legea de aur a creştinismului. Dar iată că avem un nivel şi mai înalt al acestei legi: nu numai să te porţi cu aproapele tău aşa cum vrei ca el să se poarte cu tine, ci să te porţi cu aproapele tău ca un dumnezeu, aşa cum vrei tu ca Dumnezeu să se poarte cu tine.

Virtutea dărniciei ne leagă de Dumnezeu şi de oameni nu numai în sensul că dăruim lui Dumnezeu (inima) şi altora din ce e al nostru, dar şi în sensul că nimic din ceea ce avem nu avem fără să fi primit. Tot ce am primit, am primit de la Dumnezeu, apoi de la părinţi şi ca zestre genetică şi ca îngrijire şi dragoste. Deci dacă am primit totul suntem datori cu totul. De aceea dăruirea, generozitatea trebuie să fie o caracteristică majoră, permanentă în viaţa de zi cu zi a credinciosului; nu un act ocazional, ci o stare.

Iată de ce pericopa Sfintei Evanghelii de astăzi este atât de frumoasă şi bogată, de semnificativă pentru viaţa noastră morală şi spirituală mai ales acum la început de post, când Biserica ne pune înainte imaginea izgonirii lui Adam din rai. Nu cumva şi noi suntem într-un fel sau altul suferinzi de depărtarea de Dumnezeu? Dacă da, atunci pentru reapropiere avem trei lucruri puse la îndemână de textul evanghelic de astăzi: iertarea, postul, dărnicia, întărite, în practicarea lor de aceste calităţi majore menţionate de Blaga, şi anume, curătia inimii, dragostea şi înţelepciunea, după cum citim: „Copilul râde: înţelepciunea şi iubirea mea e jocul/ Tânărul cântă: jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea/ Bătrânul tace: iubirea şi jocul meu e‑nţelepciunea”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 7 martie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica înfricoşatei judecăţi unde Sf. Evanghelie ne pune în faţă criteriile acesteia, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Puterea faptei bune

Meditaţie la Duminica înfricoşatei judecăţi (Matei 25, 31-46)

Cel care vrea să dea, să dea cu voie bună,

 fără părere de rău, nici de silă,

 pentru că pe dătătorul de bunăvoie, pe acela îl iubeşte Dumnezeu

(II Cor. 9, 7)

Textul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi, este de o specială importanţă pentru viaţa noastră duhovnicească din mai multe motive. Unul dintre acestea este pentru claritatea lui deosebită. Ştim că în alte împrejurări, Mântuitorul vorbeşte în parabole, în pilde şi uneori nici ucenicii nu înţelegeau ce vrea să spună, încât Îl şi rugau: „Doamne, tălmăceşte-ne nouă şi spune-ne ce înseamnă pilda aceasta”. Bineînţeles că noi, cei care ascultăm de două mii de ani învăţătura Sfintei Scripturi, într-un fel sau altul, acum ni se pare că Sfânta Scriptură nu mai are secrete pentru noi şi că o înţelegem cu uşurinţă şi că o aplicăm cu şi mai multă uşurinţă în viaţa noastră. Poate că din multe puncte de vedere este aşa, este adevărat, însă, sunt şi momente, aspecte ale Sfintei Scripturi care sunt dificil de înţeles şi care se pretează la serioasă interpretare înainte de a proclama că am înţeles în mod adecvat miezul mesajului evanghelic.

Dar textul care s-a citit astăzi la Sf. Liturghie despre criteriile Judecăţii de Apoi, adică învățătura despre acest lucru, este spusă foarte simplu şi direct de către Mântuitorul Hristos. El se adresează mulţimilor şi le spune că la judecata viitoare se vor aduna toate neamurile la un loc, iar Iisus, Judecătorul, îi va despărţi pe unii de ceilalţi, nu pe criteriu etnic sau geografic ci după un alt criteriu, după modul în care şi-au trăit viaţa aici, mai precis şi mai simplu spus, potrivit felului în care fiecare a făcut o faptă bună faţă de aproapele său. Iată ce lucru mare este să dai un pahar cu apă la un însetat, un blid de mâncare la un flămând, o haină la unul care are nevoie de aşa ceva şi toate celelalte pe care le ştim şi le-am auzit în Sfânta Evanghelie.

Aceste fapte care sunt aşa de uşor de făcut, pe de o parte, aşa de mici cum ni se par uneori, pe de altă parte, iată ce importanţă capitală au pentru clasarea noastră fie de o parte, fie de cealaltă a dreptului Judecăcor. Cu toate că aparent suntem cu toţii la fel, suntem cu toţii chipul lui Dumnezeu, suntem cu toţii oameni, vedem ce va face distincţia finală a unora de ceilalţi: fapta bună!

Deci pe de o parte, şi lucrul acesta este deosebit de important de subliniat, fapta bună se transformă în criteriu de admitere a noastră în Împărăţia lui Dumnezeu şi în al doilea rând, fapta bună determină destinul sufletului pentru eternitate, pentru totdeauna. Este un lucru pe care nu-l putem înţelege, pentru că nu are sens din punct de vedere logic. Cum adică? O faptă bună, făcută într-un timp anume, o faptă care este ea însăşi un lucru aşa de mic, aşa de mărginit, făcută poate că şi ea sporadic, din când în când şi într-o perioadă de timp limitată de o viaţă de om, cum este posibil ca aceasta, un lucru limitat, să determine un lucru veşnic? Pentru că în mod normal, după logica umană, lucrurile de aceeaşi natură, de acelaşi gen, de acelaşi nivel, se împerechează; deci cele limitate le determină pe cele limitate şi cele nelimitate pe cele nelimitate, deci veşnice. De pildă sufletul, este compatibil cu Dumnezeu; când vorbim despre suflet care este etern şi despre Dumnezeu care este etern, atunci putem înţelege o asemănare, o legătură, ceva comun, o compatibilitate între ele. Dar când vorbim despre o faptă bună care este un lucru aşa de mic, care să fie criteriu pentru un lucru aşa de mare, aproape că este cu neputinţă de conceput, de aceea lucrul acesta este paradoxal, dincolo de puterea noastră de a judeca, dar, ne place pentru că este uşor de făcut o faptă bună şi ne convine, de fapt, să ne câştigăm eternitatea cu fapte bune făcute într-o perioadă mică de timp.

Ce-ar fi dacă Mântuitorul Hristos ar condiţiona destinul final al sufletului în Împărăţia lui Dumnezeu, de o existenţă de, să zicem, o mie de ani, cum trăiau patriarhii în vremurile biblice, cu vârstele acelea matusalemice şi în care mie de ani, în fiecare singură zi, să ai de săvârşit un anumit număr de fapte bune? Chiar dacă şi atunci ar fi o perioadă limitată, totuşi este mult mai mare şi cerinţa ar fi ca în fiecare singură zi să ai un anumit număr de fapte bune şi o dată ce ai greşit făcând fapte rele, deci cu numărul, adică să ai mai multe rele decât bune, îţi pierzi şansa de mântuire. Dar şi atunci ne-am bucura de şansa care ni s-ar da pentru că punând în cântar, în balanţă, pe de o parte temporalitatea, pe de altă parte veşnicia, am realiza că nimic nu este prea mult, nimic nu este prea greu pentru a câştiga veşnicia. Dar când noi trăim aşa de puţin şi faptele bune le facem încă şi mai puţin, atunci iată ce privilegiu extraordinar ne-a dat Dumnezeu, ca prin acele lucruri mici, puţine, să ne putem câştiga veşnicia, fericirea sufletului nostru în comuniunea divină.

Cu alte cuvinte dacă vorbim de faptele rele prin care ne pierdem veșnicia, am zice: cum se poate ca pentru ceva temporar să pierdem eternitatea? Unde e logica? Pe de altă parte, dacă vorbim despre faptele bune, ne bucurăm de marele privilegiu ce ni s-a dat ca prin faptele limitate în timp să câstigăm eternitatea.

Dacă ne uităm la aceste două categorii de oameni, după cum ne spune Sfântul Evanghelist, cei care au făcut fapte bune şi pe care Judecătorul îi primeşte cu cuvântul acesta extraordinar: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii”, dar şi la ceilalţi, care nu au făcut fapte bune şi cărora li s-a spus: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este rânduit diavolilor şi îngerilor lui”, atunci, actualizând imaginea aceasta, cu cele două categorii, la viaţa de zi cu zi, vedem, că pe de o parte, putem să catalogăm pe cei din jurul nostru într-una dintre cele două categorii, dar pe de altă parte, când ne uităm la noi înşine şi încercăm să ne plasăm într-una dintre cele două categorii, vedem că de fapt, toată viaţa noastră, este o fugă dintr-o categorie în alta. Pentru că o dată facem o faptă bună, altădată nu o facem, altădată nu avem ocazia să o facem şi o facem, altădată ocazia este la îndemâna noastră şi trecem nepăsători pe lângă ea ignorând pe acela care are nevoie, deci noi înşine suntem într-o continuă întrebare cu privire la locul în care trebuie să ne situăm.

Aşadar, dacă avem două categorii de oameni, două feluri de viaţă morală, atunci să ne uităm puţin la primii pe care Mântuitorul Hristos îi fericeşte şi îi binecuvântează şi le promite Împărăţia. Înţelegem un lucru deosebit de important din tonul pe care îl bănuim în dialogul pe care Iisus îl are cu ei. După ce le spune: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi Mi-aţi dat să beau, am fost gol, M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav, M-aţi îngrijit, am fost în închisoare, aţi venit la Mine”, aceştia zic miraţi: „Doamne, dar când Te-am văzut noi pe Tine flămând, când Te-am văzut gol, când Te-am văzut însetat, bolnav şi în temniţă, că nu ştim să Te fi văzut?”. Iată că aceştia care au făcut fapte bune pe tot parcursul vieţii lor, au făcut fapta bună într-un mod atât de dezinteresat, atât de necondiţionat, încât ei nu au mai băgat de seamă şi nici nu s-au străduit să observe cine este acela care beneficiază de fapta bună, că are o culoare sau o altă culoare pe faţă, sau că este mai mic sau mai înalt, mai bogat sau mai sărac. Tonul răspunsului denotă totală inocenţă, adevărată inimă curată. Atunci când faci fapte bune în mod normal, când aceasta este un fel de stare, nu o atitudine ocazională, când fapta bună îţi intră în reflex, atunci nu mai alegi, atunci ajuţi în mod necondiţionat pentru că aşa eşti tu.

Vedem oameni în jurul nostru pe care unii dintre noi îi consideră a fi prea creduli şi care tot timpul ajută chiar de sunt înşelaţi de unii, de alţii, sunt decepţionaţi de alţii şi totuşi ei continuă să ajute, să dea, să ofere şi să sară când este nevoie. Aceştia nu mai fac deosebire, ei nu mai ştiu când l-au văzut pe X, când l-au văzut pe Y. De aceea, fapta bună, am putea să spunem, trebuie făcută cu ochii închişi. Dai şi Dumnezeu va vedea cui dai, pe tine nu te interesează cui dai şi, când auzi că ţi se cere, dai atât cât poţi să dai, cât este posibil.

Pe de altă parte, ne gândim şi la ceilalţi cărora tot aşa, li s-a adresat Domnul: „Am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau ş.a.m.d.”. Iar aceştia au spus: „Doamne, dar nu Te-am văzut niciodată însetat, nu Te-am văzut niciodată flămând, noi Te cunoaştem foarte bine, cum nu Te ştim noi? Nu Te-am văzut, dacă ştiam că eşti Tu acolo, Îţi dădeam”. Acesta este răspunsul pe care l-au dat ceilalţi. Deci erau foarte atenţi la cine se prezintă în faţa lor şi judecau, gândeau: „trebuie să ajut, trebuie să nu ajut, la ăsta da, la asta nu ar trebui să dau!” Aici intervine criteriul subiectiv, care este corupt întotdeauna, de aici şi judecata subiectivă. „Când dai şi judeci, mai bine nu mai da”, spun Sfinţii Părinţi. Când dai şi judeci, una, că datul îşi pierde valoarea, doi, că rămâi cu judecata. Şi Mântuitorul spune: „Să nu judeci, pentru că numai Eu sunt Judecătorul şi numai Eu am dreptul să judec”; “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). Decât să dai şi să mai faci şi un păcat pentru că judeci, mai bine stai în casa ta şi când treci pe stradă închide ochii ca să nu vezi pe nimeni. Mai bine să fii într-o viaţă mai simplă şi mai ferită de păcate, decât să te încarci cu un păcat în plus.

Deci, din răspunsul lor înţelegem că ei făceau fapta bună selectiv, condiţionat, pentru că au zis: „dacă ştiam că eşti Tu îmi dădeam, poate şi viaţa pentru Tine”. Dar Mântuitorul nu vrea aceasta, deşi mulţi şi-au dat viaţa pentru El. Mântuitorul nu vrea ca tu să-ţi dai viaţa (deşi sunt cazuri de excepţie când lucrul acesta se întâmplă); El vrea să spui un cuvânt bun celui care este în necaz, să întinzi o mână celui care are nevoie de ajutor. Pe cât posibil să nu refuzi, sau dacă e cazul, să o faci într-un fel anume. Ştim ce frumos sfat ne dau Sfinţii Părinţi cu privire la refuz: „Când n-ai să dai cuiva ceea ce-ţi cere, dacă ştii să refuzi în mod prietenos, este ca şi cum ai da pe jumătate ceea ce ţi-a fost cerut şi nu ai avut să dai”. Dar dacă nu ştii cum să refuzi şi spui: cine te crezi tu, sau cine mă crezi tu pe mine, atunci, bineînţeles că nu numai că nu ai dat, ci dimpotrivă, ai luat ceva de la acela care deja nu are, fapt pentru care a venit la tine să îţi ceară. Pe lângă că nu are, îi mai iei şi ceea ce i se pare că are, l-ai umilit, l-ai jignit; deja el este supărat cu problema pe care o are, iar tu îi mai pui încă o greutate pe umeri.

Iată cât de multă înţelepciune există în Sfânta Scriptură, chiar în lucruri din acestea simple, cum este mesajul Sfintei Evanghelii de astăzi, cu privire la compasiune, la milă. Aşadar înţelegem, şi acesta este mesajul Mântuitorului Hristos, El vrea ca noi să devenim oameni de compasiune autentică, nu de compasiune circumstanţială. De fapt, când zici compasiune circumstanţială, aceea nu este compasiune; compasiunea ori este o stare permanentă, ori nu este de loc. Nu poţi să spui: azi sunt milostiv, am compasiune, am o inimă bună, dar mâine am o inimă de piatră, poimâine iar am o inimă bună. Aşa ceva nu se poate. Când cineva este milostiv, aşa este natura acelei persoane, iar natura nu poate să fluctueze de la o stare la alta, aşa cum de multe ori ni se întâmplă nouă cu faptele bune şi rele, sau cu faptele pe care le facem şi cu acelea pe care nu le facem sau am putea să le facem. Dacă mila noastră se uită la faţa omului ca atunci când ar spune: „dacă ştiam că erai Hristos şi vii să-mi ceri, păi ce, nu-ţi dădeam?” înseamnă că la mijloc este un interes, iar aceea nu mai este compasiune, este o afacere; iar compasiunea oferită din interes nu are nici un fel de valoare mântuitoare.

De aceea sfatul Sfântului Apostol Pavel, care vorbeşte despre modul în care fapta bună trebuie făcută, să ne fie spre întărire duhovnicească şi spre folos în viaţa de zi cu zi: „Dacă cineva vrea să dea, atunci să dea cu voie bună, nu cu părere de rău şi nici de silă, căci pe dătătorul de bunăvoie, pe acela îl iubeşte Dumnezeu”.

Pr. Theodor Damian

Pr. Theodor Damian

Învăţătura despre Post în Tradiţia Ortodoxă

Când postiţi, nu fiţi trişti ca fățarnicii!

(Matei 6, 16)

Învăţătura creştină despre post este bazată pe prescripţiile şi practicile Vechiului Testament cu privire la diversele restricţii, legate de timpurile şi felurile mâncărurilor, în contextul trăirii unei vieţi duhovniceşti, adică a menţinerii unor raporturi ideale între om şi Dumnezeu.

Fiind prescris de Dumnezeu pentru om, postul este deci de origine divină. Trei sunt motivele pentru care Dumnezeu a rânduit omului postul:

1. Dumnezeu este Domnul, şi arată că este Domn, stăpân, prin porunci, ordine, instituţii. El ordonă, are grijă, face evident acest lucru, astfel relaţia între El şi om este clară şi precisă. Se ştie cu exactitate cine sunt partenerii de relaţie, rolul fiecăruia în relaţia dată. In Vechiul Testament de multe ori Dumnezeu vorbeşte cu poporul ales arătându-şi calităţile, atributele, puterile Sale, tocmai pentru a menţine clar în mintea oamenilor acest lucru: ei nu sunt singuri ci în relaţie cu El, Dumnezeul lor. Şi odată ce omul îşi cunoaşte locul său înaintea lui Dumnezeu, poziţia sa coram Deo, tocmai prin aceste ordine şi prescripţii pe care le dă în calitate de domn, de stăpân, aceasta generează un întreg mod de a fi care are menirea de a duce la mântuire. 

2. Al doilea motiv este legat de condiţiile geo-climaterice în care trăia poporul ales; în regiuni cu climă foarte caldă era un risc să se încurajeze folosirea unor alimente uşor alterabile, ca de pildă carnea de porc. De aceea prescripţii cu privire la regimul alimentar apar ca o necesitate. Un mod de alimentaţie raţional, igienic avea în vedere dezvoltarea unui corp sănătos şi prin implicaţii şi a unui spirit sănătos, aşa cum avea s-o definească proverbul latin mens sana in corpore sano ori aşa cum avea să atenţioneze Sf. Apostol Pavel mai târziu, vorbind despre grija faţă de trup, când atrăgea atenţia Corintenilor zicându-le: „Au oare nu ştiaţi că trupurile voastre sunt temple ale Duhului Sfânt?” (I Cor. 3,16)) Această idee confirmă învăţătura despre faptul că în teologia biblică între trup şi suflet există o strânsă legătură; acestea două sunt compatibile una cu cealaltă, nu incompatibile, aşa cum relaţia a fost înţeleasă în filosofia greacă unde trupul trebuia dispreţuit, ca tot ce e material, căci el era considerat închisoarea sufletului.

In teologia biblică trupul e în strânsă legătură cu sufletul, ele se influenţează şi se cresc reciproc. De pildă într-un trup sănătos se poate dezvolta un spirit sănătos, după cum un spirit sănătos, o înţelegere sănătoasă a lucrurilor poate impune trupului un regim sănătos de viaţă; în felul aceasta, de fapt, sufletul lucrează la procesul de transfigurare a trupului.

In acelaşi timp idea de grijă faţă de trup duce la doctrina biblică şi creştină cu privire la îndatoririle fundamentale ale omului faţă de creaţie. Creaţia lui Dumnezeu este foarte bună (Geneză 1,31), iar omul cununa creaţiei, a fost pus în mijlocul ei ca s-o înţeleagă mai bine, ca s-o stăpânească nu distrugând-o, ci cu grijă şi iubire, ca şi Dumnezeu. Trupul fiind parte din creaţia văzută a lui Dumnezeu trebuie deci să aibă parte de acelaşi respect, grijă şi iubire din partea purtătorului său.

3. Bazat pe această legătură de sensibilitate reciprocă dintre trup şi suflet este de înţeles că atitudinea pe care omul o are faţă de trup are profunde implicaţii spirituale şi invers. Este o evidenţă a experienţei vieţii zilnice că atunci când mâncăm şi bem prea mult, când ne îmbuibăm cum se mai spune, avem un alt mod de a fi decât atunci când suntem flămânzi. Într-un fel gândim şi ne comportăm într-o situaţie, în alt fel gândim şi ne comportăm în cealaltă. Este uşor de făcut experienţa acestor două extreme pentru a vedea diferenţa între modul cuiva de a fi în acele circumstanţe.

Deci dacă e clar că mâncarea influenţează modul de a gândi şi a ne comporta, atunci este foarte important să ştim cât, ce, când şi cum mâncăm, este necesar a avea un balans, un echilibru din acest punct de vedere, o moderaţie, o raţiune.

Această moderaţie, echilibrare cu privire la mâncare se numeşte post.

Dacă prin îmbuibarea cu mâncare multă vedem că mintea noastră este mult mai înclinată spre cele lumeşti, chiar spre lenevie, decât atunci când mâncăm moderat sau deloc, e clar că postul duce la ataşarea, înclinarea minţii, a emoţiilor noastre spre cele spirituale.

Iar mintea este o facultate a spiritului nostru. Aşadar când mintea noastră e ataşată de cele materiale, ea de fapt e în exil, în captivitate, în împrăştiere. Când mintea, ca parte a spiritului, a sufletului nostru e ataşată de cele spirituale, zicem că mintea e acasă la ea, la locul ei.

Starea normală a unei vieţi omeneşti este ca mintea să fie centrată pe problemele spiritului. Când mintea şi emoţiile se leagă de lumea spiritului doar marginal, atunci omul trăieşte nenatural, ori, cu alte cuvinte, în stare de alienare, de înstrăinare de propriul ei domeniu.

Deci postul îl ajută pe om în primul rând să se menţină în stare de naturalitate, de conformitate a natura şi prin aceasta, şi totodată, să se aproprie de Dumnezeu cel de la care avem sufletul. De aceea postul are o funcţie spirituală atât de importantă. El facilitează recolecţia, concentrarea la sine, introspecţia, meditaţia, gândirea la Dumnezeu.

De aceea în general postul este asociat cu rugăciunea, pentru că gândirea la Dumnezeu duce direct la rugăciune. O dată ce descoperi pe Dumnezeu în tine şi în afara ta, singurul lucru pe care-l poţi face în prezenţa Celui descoperit e să te rogi.

Postul şi rugăciunea deci confirmă, întăresc evoluţia, mersul sufletului, al vieţii omului pe calea cea dreaptă. Cu alte cuvinte, omul realizează aceea stabilitate interioară, siguranţă de sine întemeiată pe credinţă, atât de necesare unei vieţi reuşite. Prin post spiritul se întăreşte şi un spirit tare înfrânge mult mai uşor ispitele, tulburările, piedicile, asperităţile drumului vieţii noastre. De aceea, când ucenicii Săi n-au putut scoate un demon dintr-un om şi au întrebat de ce, Mântuitorul le-a spus că acel neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post (Matei 17,21).

Iisus Hristos însuşi a postit pentru a valida practica postului, importanţa ei, rolul ei salutar în viaţa de zi cu zi, şi se vede clar eficienţa postului din însusi exemplul Mântuitorului, care prin post şi rugăciune a biruit marile ispite de la diavol. Deci dacă Mântuitorul însuşi a dat atât de mare importanţă postului, chiar dacă noi n-am înţelege total, ci doar parţial toate raţiunile postului şi încă avem toate motivele, ca să nu spunem obligaţia morală întemeiată pe legătura noastră cu Hristos, de a aplica această practică în viaţa noastră pământească.

Postul însă nu constă numai în reţinerea parţială sau totală de la mâncare şi/sau băuturi pe diferite durate, ci şi în reţinerea de la diferite atitudini şi manifestări negative din viaţa noastră de zi cu zi.

Dacă aceste două nu sunt corelate, atunci postul nu mai este cu adevărat post, el nu-şi împlineşte rolul său mântuitor, el devine o expresie a unui ritualism sau legalism abstract, sec, lipsit de puterea sa transformatoare, transfiguratoare. De aceea atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament Dumnezeu şi Mântuitorul se ridică împotriva celor care împlineau postul şi alte rânduieli cultice fără însă a le corela, înrădăcina în solul unei atitudini noi, îmbunătăţite faţă de semeni şi de Dumnezeu.

Prima din atitudinile noastre „postitoare” faţă de semeni este smerenia care duce la îngăduinţă, toleranţă, acceptare şi iubire necondiţionată.

Pentru că smerenia, atitudinea opusă aroganţei, mândriei, este atât de semnificativă şi importantă pentru viaţa spirituală a omului, de aceea Mântuitorul o accentuează când vorbeşte despre post şi o leagă în acelaşi timp de post: „Iar tu când posteşti, zice Domnul, unge capul tău şi faţa ta o spală ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Matei 6, 17-18).

Aşa cum ştim în Tradiţia noastră ortodoxă, zilele de post sunt miercurea şi vinerea în timpul săptămânii, zilele de praznic ale Inălţării Sf. Crucii (14 Septembrie), ale înainte prăznuirii (ajunul) Crăciunului şi Bobotezei, ziua Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 August) precum şi zilele din durata celor patru posturi de peste an: Postul Sf. Paşti, Postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii Domnului, Postul Crăciunului.

Aceste patru posturi sunt rânduite înaintea sărbătorilor al căror nume le poartă pentru a facilita credincioşilor pregătirea sufletească, realizarea cadrului spiritual propice pentru întâmpinarea la modul ideal şi trăirea cât mai eficientă, autentică şi profundă a acestor mari sărbători din anul nostru calendaristic, liturgic. Când o sărbătoare este precedată de post, asta deja vorbeşte despre importanţa ei pentru viaţa noastră iar postul ajută şi pe om să fie vrednic de sărbătoare, şi sărbătoarea să fie mai uşor impropriată, trăită de credincios.

Cât priveşte cantităţile şi felurile de mâncare, adică forma sa văzută, materială, postul este de mai multe feluri, deci are o flexibilitate, o capacitate de adaptare la persoane şi situaţii tocmai pentru ca nici unul să nu fie lipsit de binefacerile pe care acesta le aduce în viaţa spirituală  a cuiva. Astfel există post negru, când nu se mănâncă nimic, mai lung sau mai scurt, adică de jumătate de zi, o zi sau mai multe zile, există post ce constă în renunţarea la carne, lapte, ouă, peşte, vin, untdelemn sau numai cu renunţarea la unele din acestea, cu excepţia dezlegărilor generale date de Biserică sau dezlegărilor speciale şi particulare date de episcop sau de preot. Există deci un mod de a posti pentru oricine; ceea ce e important este ca omul să accepte idea de a posti, să înţeleagă rolul şi importanţa lui în viaţa sa spirituală şi apoi, cinstit cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, să-l aplice la propria sa viaţă, cu dezlegările de cuviinţă ale preotului şi episcopului unde situaţia o cere.

Într-adevăr, omul este ceea ce mănâncă, cum zice proverbul. Deci postul cu toate implicaţiile sale în viaţa noastră totală spune mult despre noi înşine, ne defineşte, ne conturează profilul spiritual moral.

Carne, mănânci şi numai carne, deci eşti al cărnii şi numai al cărnii, al pământului.

Dacă mănânci carne dar mai ştii şi să renunţi la ea, e ca şi cum ai deschide uşa spiritului să intre în trupul tău, să-l spiritualizeze, să-l rafineze, să-l îmbunătăţească, întărească, înalţe. Trupul lui Hristos mănânci, împărtăşindu-te cât mai des cu Sf. Euharistie, devii purtător de Hristos, hristofor, îl laşi pe Hristos să locuiască în tine, să se manifeste în tine, cum zicea deosebit de frumos şi impresionant Sf. Apostol Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

Ca exemple în cele ale postului avem pe lângă Mântuitorul Hristos însuşi şi Sf. Apostoli, pe toţi Sfinţii care din veacuri şi-au dedicat în diverse feluri viaţa lui Hristos: cuvioşi, pustnici, martiri, eroi ai spiritului, oameni de credinţă ştiuţi şi neştiuţi, cu credinioşii şi sfinţii de printre noi cunoscuţi ori necunoscuţi, cu monahii şi monahiile din zilele noastre, exemple apropiate de noi, cunoscute fiecăruia dintre noi, oameni care în entuziasmul, dragostea şi dorul lor arzător după Dumnezeu demonstrează lumii că postul este posibil.

Toate cele spuse până aici nu trebuie să înfricoşeze pe nimeni. Postul nu înseamnă că cineva nu mai poate trăi viaţa sa normal, plenar, că nu se mai poate bucura de lume şi viaţă. Postul doar cheamă la echilibru fizic şi spiritual şi prin aceasta lasă şi mai mult loc bucuriilor şi tuturor manifestărilor sănătoase ale unei vieţi mature, autentice.

Căci dacă nu ne însănătoşim viaţa, ne-o îmbolnăvim. Ori una ori alta; cum atât de frumos observă şi cu deplină seriozitate recomandă Fericitul Augustin: „Dacă nu vei deveni spiritual până şi în carnea ta, atunci vei deveni carnal până şi în sufletul tău.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 28 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 33-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne pune în faţă pilda fiului risipitor, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Fiul şi fratele

Meditaţie la Duminica XXXIV-a după Rusalii (a întoarcerii fiului risipitor; Luca 15, 11-32)

Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu

şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost

gătită vouă de la întemeierea lumii.

(Matei 25, 34)

Ce surpriză neplăcută şi dureroasă poate să aibă o familie atunci când, la un moment dat, apare unul din copii şi spune părinţilor: dragii mei, trebuie să-mi daţi ce mi se cuvine, că eu vreau să plec, nu mai pot trăi în casa în care m-am născut. Lucrul acesta se poate întâmpla realmente şi-l vedem uneori în concret  în realitatea de zi cu zi. În asemenea situaţii ne punem tot felul de întrebări: sunt de vină părinţii care au determinat pe copil să ia această hotărâre poate fără să-şi dea seama, ori este copilul care datorită unor influenţe nocive, or setei de aventură, ori din alte motive, a decis să plece? Ne vine să credem că ceva nu este în regulă în acea casă, ceva s-a întâmplat, există o problemă.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi ne pune înainte o astfel de întâmplare, tragică pentru familia respectivă, căci aceasta s-a dezmembrat atunci când se aştepta mai puţin. Fiul a venit la tată şi i-a zis: „Tată, dă-mi ce mi se cuvine din avere că trebuie să plec”. Este foarte interesant de remarcat că, la această cerere neaşteptată, tatăl nu i-a făcut fiului nici un fel de mustrare sau de morală. Nu i-a zis: Nu trebuie să pleci. Ce s-a întâmplat? Ce o să se aleagă de tine? Unde te duci? ş.a.m.d. Tatăl, pur şi simplu, într-o atitudine mai greu de înţeles, îi dă partea de avere şi-l lasă să plece. Cred că primul lucru care ar veni în mintea unui părinte care ar fi pus într-o astfel de situaţie ar fi întâi să încerce să-l oprească şi apoi să-l întrebe: Dar ce ţi se cuvine din avere? Ce înseamnă „mi se cuvine” ? Mai ales că vrei să şi pleci fără acordul meu. Totuşi, părintele acesta din pilda Sfintei Evanghelii nu pune nici o întrebare de acest fel fiului, ci pur şi simplu îl lasă să plece.

Această pildă, a fiului risipitor, ne pune în faţa unei mari probleme, aceea a risipirii. Ce este risipirea, ce înseamnă lucrul acesta, să risipeşti? Ce risipeşti? Risipeşti ceea ce este al tău sau ceea ce nu este al tău? A avut fiul acesta dreptul la avere? Iată una din întrebările cu care întâmpinăm această pericopă evanghelică. Dacă vorbim de risipire, trebuie să ne ducem cu gândul la faptul că atunci când risipeşti, debalansezi un sistem de echilibru, un sistem armonios. Când risipeşti deja produci un lucru împotriva ordinii naturale şi sociale, pentru că orice lucru, potrivit celor mai multe înţelegeri filosofice, potrivit credinţei noastre, are un scop, are un rost, are un rol. Dacă risipeşti, înseamnă că strici rostul, că debalansezi sistemul. A pleca din casa părintească şi a risipi averea înseamnă a ieşi de sub protecţia, de sub dragostea care te-a înconjurat până atunci şi care a dat sens vieţii tale. Răul, cum se vede, nu întârzie să apară. Fiul a ajuns să fie foarte slab, a ajuns foarte rău, într-o situaţie disperată, tocmai pentru faptul că el se dezmoştenise pe sine însuşi plecând din casa părintească, dintr‑un loc unde toate erau după rânduiala lui Dumnezeu. Plecând de acolo, a plecat din locul care îi dădea putere şi iată, a ajuns întru slăbiciune. Totuşi aici catastrofa fiului apare ca un rău necesar întrucât aceasta l-a trezit la realitate şi l-a determinat să revină.

Cu toate că avem tendinţa să-l privim pe fiul risipitor ca pe un exemplu negativ în viaţă, totuşi există la el şi o parte pozitivă. După ce a ajuns în pragul catastrofei şi al disperării, în inima lui a încolţit un gând, un gând dureros. A început să plângă, să-şi recunoască greşeala şi s-a decis să se ducă la tatăl lui şi să-i ceară iertare. Se gândea la câţi argaţi ai tatălui său se satură de pâine iar el, în ţara aceea depărtată, unde venise foametea, nu putea să se sature nici măcar cu roşcovele pe care le mâncau porcii pe care el ajunsese să-i pască. Aşa a ajuns să se gândească din nou la casa părintească, însă lucrul acesta arată totuşi un caracter practic; fiul era un om pragmatic, se gândea la ce trebuie făcut pentru a repara situaţia. Acest lucru este deosebit de pozitiv şi constructiv în viaţa lui, cum vedem din cele ce s-au întâmplat mai târziu. Deci, el s-a gândit la casa părintească, s-a comparat pe sine cu sclavii, cu fratele mai mare pe care l-a lăsat acasă. Pocăinţa încolţită în inima lui s-a dovedit a-i fi salutară.

Fiul a aplicat  un principiu aflat într-o rugăciune a Sf. Maslu: „De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”. Iată-l deci căzut şi decăzut, şi încă ce căzut şi ce decăzut! Totuşi a avut puterea sufletească, tăria de caracter să zică: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, voi înfrunta ruşinea, poate îmi voi lua pedeapsa, dar cel puţin îmi ofer şansa de a fi întrucâtva, dacă nu total, reintegrat în locul de care aparţin”.

Cam acesta este profilul fiului risipitor, în câteva cuvinte. Dar pilda evanghelică ne pune în faţa a încă două profiluri foarte interesante: fratele mai mare şi tatăl. Dacă fiul risipitor ne oferă un exemplu pozitiv de pocăinţă, de tărie de caracter, de umilinţă şi smerenie şi un exemplu negativ, acela al părăsirii unui loc călduros al siguranţei, al dragostei şi plecarea pentru a-şi risipi averea, iată că fiul mai mare, fratele lui mai mare, care de obicei poate să fie privit ca un exemplu pozitiv, pentru că el a rămas acasă să muncească pământul sub ascultarea tatălui şi să fie parte integrantă din familie contribuind la unitatea acesteia, are şi el partea lui negativă, aşa cum observă şi Constantin Noica. Filosoful român compară pe cei doi fraţi pe care el îi numeşte „Fiul” şi „Fratele”. Noica îi aseamănă cu Cain şi Abel şi arată că unul din cei doi fraţi din istoria biblică era păstor, iar celălalt era plugar. Unul era păstor, deci pleca, se ducea din loc în loc, iar celălalt stătea locului, şi spune Noica: „Întotdeauna cel care stă, îl ucide pe cel care pleacă; după cum Cain l-a ucis pe Abel, aşa şi Fratele l-a ucis pe Fiul”. Şi cum l-a ucis? Prin atitudinea pe care fratele mai mare a avut-o la întoarcerea acasă a fratelui mai mic. Căci spune Sfânta Scriptură că, atunci când a auzit fratele mai mare, venind el de la câmp, unde muncise din greu, că acasă este petrecere mare, a întrebat pe slugi ce se întâmplă. Şi acestea i-au spus că s-a întors fratele său şi tatăl lor a tăiat un viţel, pe care l-a ţinut pentru o ocazie cu totul specială şi l-a primit cu toată cinstea. Atunci s-a întristat foarte mult fratele mai mare şi a cerut socoteală, întrebându-l pe părintele său dacă se poate una ca aceasta, dacă a făcut el vreodată vreun lucru cât de cât asemănător cu ceea ce a făcut fratele său mai mic. El nu făcuse niciodată aşa ceva şi i-a reproşat tatălui că lui nu i-a dat niciodată măcar un ied, sau un miel să-l taie şi să se veselească cu prietenii lui. La care ştim ce a răspuns tatăl, însă Noica interpretează foarte frumos această atitudine şi spune că într-adevăr, este foarte rău să nu asculţi, cum fiul mai mic nu a ascultat de tatăl său, dar este la fel de rău ca să asculţi şi apoi să nu uiţi, adică să asculţi şi apoi să scoţi ochii pentru că ai ascultat. Deci întotdeauna, cel care ascultă nu trebuie să fie invidios, sau cu inimă rea, asupra celui care din motive numai de el ştiute, sau neştiute, sau din rânduieli care ne depăşesc şi pe care nu le cunoaştem, trăieşte şi acţionează altfel.

Am văzut că fratele mai mare era invidios pe fratele mai mic, pentru că fratele mai mic deşi a venit cu mâinile goale acasă, venind într-o situaţie pe care nimeni nu-şi imagina că putea să o aibă, totuşi, părintele i-a dat mai mult decât îi dăduse vreodată fratelui ascultător. Noica, în continuare şi-l imaginează cu un pas mai încolo pe fratele mai mare, ca fiind un om din societatea noastră. Bineînţeles că există „fraţi mai mari” peste tot. Noica şi‑l imaginează ca pe un moralist, ca pe unul care cere socoteală în dreapta şi în stânga, care pretinde că lui i se cuvin şi unele şi altele şi care face caz, face uz de meritele sale, că a ascultat, că a fost disciplinat, că s-a integrat în normele sociale ş.a.m.d. Iată cât de interesant îl descrie Noica pe acest frate mai mare, gelos, invidios pe fratele său mai mic: „Văd atât de concret pe Fratele acesta moral, încât îl aud judecând asupra lumii de azi, luând atitudine, ţinând prelegeri, participând  şi mai ales refuzând, pentru că este un om curios, ca orice fiinţă stătătoare, nu ca fratele care pleacă, păstorul – risipitorul. Este o fiinţă curioasă care va veni să vadă ce facem la şcoală şi cineva dintre noi îi va spune în faţă: tu eşti fratele fiului risipitor. El însă nu aude bine, căci toţi orgolioşii sunt niţel surzi. Şi va spune: scuzaţi-mă, eu sunt profesorul. Şi va aştepta să-l întrebăm ce materie predă, dar nu-l va  întreba nimeni”.

În concluzie, cu toate că de obicei avem tendinţa să îl vedem pe fiul risipitor în negativ, iar pe fratele lui mai mare în pozitiv, totuşi şi unul şi altul au atât părţi pozitive cât şi negative şi atât de la unul cât şi de la celălalt putem să învăţăm ceva, pentru a aplica în viaţa noastră duhovnicească.

Al treilea caracter, pe care ni-l pune înainte Sfânta Evanghelie este tatăl. Iată-l pe tatăl acesta care, oarecum pare să fie în umbră , pare să fie al treilea personaj al istorisirii, mai mic, undeva mai departe, mai retras, căci întotdeauna părinţii, taţii sunt mai retraşi şi lasă loc copiilor să se dezvolte, să crească, să fie văzuţi, evidenţi. Şi tatăl acesta, cum am văzut, la început nu i-a spus nimic fiului, nu l-a oprit, nu i-a făcut morală, nu a insistat să stea, poate ştiindu-şi copilul, ştiindu-i caracterul, poate ştiind că va fi inutil, orişicum. Şi atunci ne întrebăm de ce nu l-a lăsat să plece fără însă să-i dea partea de avere? Căci, putea să spună: dacă vrei să pleci, du-te şi înapoi să nu mai vii; nici nu vreau să mai ştiu de tine; dacă pleci nu-mi mai eşti fiu şi deci nu poţi să ai nici o pretenţie la avere. Nicidecum nu a procedat însă tatăl în felul acesta. Poate, că va fi gândit tatăl, dacă nu îi dau nimic, tot pleacă. Dar cu ce să trăiască, dacă nu am să-i dau, până când o să-şi facă un rost? Şi atunci, iată că în durerea pe care cu toţii ne-o putem imagina, tatăl nu numai că nu-l opreşte, poate că ştia că tot va pleca, dar îi şi dă, îi satisface cererea, îi dă probabil multă avere ca parte.

Tatăl, ni se spune de către Sfânta Evanghelie, când venea fiul risipitor spre casă, l-a văzut de departe, i-a ieşit în întâmpinare, l-a îmbrăţişat şi au început să plângă amândoi. Ce se întâmpla cu tatăl, că l-a văzut de departe? I-a trimis scrisoare fiul, că o să vină în cutare zi, la cutare oră, i-a dat telefon fiul din ţara îndepărtată unde îşi cheltuise averea, că în câteva zile urmează să ajungă? L-a anunţat în vreun fel oarecare fiul pe tatăl? Nicidecum. Cum se poate că tatăl l-a văzut de departe? Nu cumva, în inima lui nedesprinsă de fiul său, tatăl stătea zilnic, ore întregi scrutând depărtările să vadă dacă nu cumva vreo umbră apare la orizont, care să fie tot mai mare şi tot mai mare şi apoi să-şi recunoască fiul? Nu cumva tatăl se ruga poate, zi de zi la Dumnezeu să-i întoarcă fiul înapoi şi stătea cu ochii aţintiţi în zare până când, la un moment dat, l-a văzut? Când rugăciunea i-a fost ascultată pe când scruta depărtarea, deodată inima lui a bătut mai tare ca întotdeauna recunoscându-şi fiul de departe. Atunci a alegat în întâmpinarea lui, l-a cuprins şi l-a adus acasă şi i-a dat inel, cum spune Sfânta Scriptură, semn al puterii, i-a dat încălţăminte, i-a adus haină curată şi bună şi a tăiat viţelul cel gras pe care-l ţinea pentru ocazii cu totul şi cu totul speciale şi a făcut o mare petrecere. Pentru că „fiul acesta pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”, cum spune sfântul evanghelist. Încă o dată vedem ce sentimente poate să aibă un tată, un părinte, în general, pentru copilul său şi de cât sacrificiu este capabil pentru copilul acesta.

Pilda fiului risipitor reprezintă un extraordinar exemplu despre puterea pocăinţei, despre felul în care aceasta reface o relaţie, o familie, un sistem. Pocăinţa şi smerenia le învăţăm de la fiul risipitor; ascultarea şi disciplina, de la fratele lui; iertarea şi dragostea necondiţionată, chiar după grave jigniri, de la tatăl.

Dacă aceste trei exemple ar putea să devină parte integrantă a vieţii noastre, atunci, într-adevăr Dumnezeu, ca Părinte al tuturor, ne-ar reintegra şi pe noi în dragostea Sa, chemându-ne cu chemarea pe care vrem s-o auzim la a doua venire a Fiului Său: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la întemeierea lumii”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 21 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 33-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne pune în faţă pilda vameşului şi a fariseului, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Virtutea vameşului şi virtutea fariseului

Meditaţie la Duminica 33-a după Rusalii (a vameşului şi a fariseului; Luca 18, 10-14)

Oricine se va înălţa pe sine se va smeri,

iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

(Luca 18, 14)

Chiar dacă afirmaţia va şoca, am să o fac totuşi şi am să spun, referindu-mă la pilda Sfintei Evanghelii de astăzi – dacă am putea şi noi să fim ca fariseul! În limbajul nostru obişnuit, imaginea fariseului este negativă şi aceasta, în special, ne duce cu gândul la dedublare, la ipocrizie, la faptul de a spune una şi a face alta, de a spune una şi a gândi altceva, la faptul de a te arăta binevoitor şi generos faţă de cei din jur şi în ascuns a-i judeca şi a-i condamna. Şi lucrul acesta nu este întru totul neadevărat, nu este întru totul desprins de textul Sfintei Evanghelii de astăzi, însă, dacă ne-am gândi numai la aceste aspecte legate de viaţa fariseului, atunci i-am face acestuia o nedreptate.

Aceasta este pe scurt naraţiunea Sfintei Evanghelii: a fost un fariseu şi a fost un vameş, după cum ne relatează Mântuitorul pentru a ne da un exemplu de comportament în faţa lui Dumnezeu; amândoi s-au dus să se roage la biserică, cum am zice noi în ziua de azi, la templu, cum era în vremea aceea. Fariseul a intrat în templu până înaintea Sfântului Altar şi a început să se uite în sus spre cer şi să dea socoteală de viaţa sa religioasă. Şi vom vedea că viaţa religioasă a fariseului era nu numai admirabilă, dar era şi demnă de invidiat, cum am zice noi azi, din mai multe puncte de vedere. Iată ce zice fariseul: „Doamne, îţi mulţumesc că sunt aşa cum sunt, sunt mulţumit de cine sunt. Îmi pare bine că m-ai lăsat să fiu în condiţia în care mă aflu. Eu postesc de două ori pe săptămână, vin la templu cu regularitate, dau zeciuială din tot cât câştig la templu, nu fur, nu spun minciuni, nu poftesc nimic din toate cele care nu sunt ale mele”.

Lucrul acesta este într-adevăr demn de admirat, ca să nu spunem chiar şi mai mult. Câţi dintre noi ar putea să se laude, chiar dacă ar vrea să se laude, în faţa lui Dumnezeu cu o astfel de viaţă religioasă! Să postească cu stricteţe de două ori pe săptămână, precum noi în cazul tradiţiei noastre, să dea zece la sută din cât câştigă, mult, puţin, însă zece la sută să ofere comunităţii religioase în care trăieşte pentru promovarea activităţilor duhovniceşti în comunitatea respectivă, să nu fure de la nimeni nimic, să nu spună minciuni, să nu poftească nimic din cele ce sunt ale aproapelui, să meargă cu regularitate la biserică. Iată un lucru deosebit de important pe care noi, de obicei îl neglijăm şi când ne gândim la fariseu, ne gândim întotdeauna la partea negativă a vieţii sale şi mai ales a trăirii sale interioare. Partea pozitivă este neglijată.

Iată ce se întâmplă cu vameşul. Vameşul a intrat şi el în templu şi l-a văzut pe fariseu, căci nu se putea să nu-l vadă. Deci a intrat, l-a văzut în faţă şi după cum arată iconografia bisericească, bazat pe naraţiunea scripturistică, vameşul s-a ascuns în  biserică după o colonadă şi „nu îndrăznea să-şi ridice ochii la cer, ci se bătea cu pumnii în piept şi spunea: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”, relatează Sfântul Evanghelist. Deci, el nu dădea niciun fel de socoteală lui Dumnezeu. Probabil că unii vor spune că nici nu avea cu ce să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ca să dea socoteală. Ştim că vameşii, deşi făceau parte din clasa socială de sus a poporului pentru că aveau bani, erau consideraţi ca fiind un fel de pleavă a societăţii pentru abuzurile pe care le făceau. Şi atunci, mulţi dintre noi, având imaginea clasică, tipică a vameşului, am putea spune că acesta nu avea cu ce să se prezinte înaintea lui Dumnezeu şi nici pe departe nu se aseamănă cu fariseul ca să dea vreo socoteală. Însă cea ce este bun la vameş este smerenia pe care Mântuitorul Hristos o laudă, drept pentru care îl fericeşte pe vameş şi ni-l dă drept pildă de viaţă duhovnicească şi nu pe fariseu.

Unul are smerenia, altul are aroganţa. Ştim că fariseul, cu toată viaţa lui religioasă, corectă şi de înalt nivel, totuşi, avea această aroganţă care îi diminua valoarea întregii sale vieţi corecte din punct de vedere religios. De unde ştim că era arogant? Nu din simplul fapt că dădea socoteală lui Dumnezeu de toate cele ce făcuse, care probabil că erau mai multe bune decât rele, însă puţinele rele, vedem că diminuează mult din valoarea celor bune, uneori le pierde chiar de-a dreptul. Vedem că fariseul, în timp ce se roagă, se compară cu ceilalţi, judecă şi condamnă căci zice: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt nici măcar ca acest vameş”; deci iată că fariseul îl văzuse pe vameş, deşi acesta s-a ascuns şi se ruga în taină undeva. Fariseul, probabil că în timp ce se ruga, se mai uita în dreapta, în stânga, cum şi noi când venim la biserică, în loc să ne concentrăm la sfântul altar, spre icoane, spre unde trebuie să ne concentrăm, ne mai întoarcem să vedem cine a mai venit în biserică, cum mai este îmbrăcat, de cine a venit însoţit ş.a.m.d. Acelaşi lucru îl făcuse şi fariseul. Era cu faţa spre sfântul altar, ridica ochii la cer, dar cum ştia el că a mai venit cineva în templu şi cum de ştia el că era un vameş şi nu era altcineva, mai ales că acesta era ascuns după o coloană şi nu se arăta aşa la vedere ca fariseul. Înseamnă că fariseul, rugându-se, se mai mişca, se mai întorcea, se mai uita şi iar începea să se roage şi lucrul acesta nu este tipic pentru modul în care trebuie să se desfăşoare o rugăciune. Deci l-a văzut pe vameşul din spate şi în conţinutul rugăciunii sale, el face această comparaţie total nelalocul ei, mulţumindu-i lui Dumnezeu, pe lângă toate celelalte pe care le primise pentru felul cum el era şi pentru felul că nu era nici măcar cum era acel vameş. În mintea lui probabil că spunea că acela este păcătos, că acela era aşa şi pe dincolo şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu că era mult deasupra lui.

În momentul în care s-a comparat cu vameşul, implicit l-a şi judecat. Dar când l-a judecat, l-a şi condamnat, căci în general judecata este însoţită de condamnare. În atitudinea spirituală a fariseului vedem aroganţă, vedem comparaţie, vedem judecare şi vedem condamnare. Acum, suntem puşi în situaţia să cântărim partea sa pozitivă şi partea sa negativă şi să vedem ce se alege din toate acestea. Pe de o parte el îşi dedica viaţa lui Dumnezeu, avea un comportament exemplar în comunitatea religioasă la templu şi în faţa lui Dumnezeu, căci atunci când postea, nu postea pentru comunitate, postea pentru el însuşi, pentru propria sa întărire duhovnicească, pentru aducerea asupra sa a harului lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt admirabile, însă iată că, pe de altă parte găsim tot atâta negativ în sufletul său, în mintea sa, în modul cum îşi desfăşura el viaţa interioară, încât nu ştim ce să credem. Oare era ceva bun legat de fariseul acesta, sau numai lucru rău; era partea negativă mai mică decât cea pozitivă sau partea pozitivă era mai mică decât cea negativă?

Această întrebare este lămurită de Mântuitorul Hristos care spune un lucru deosebit de interesant despre situaţia în cauză. Noi avem tendinţa la auzul acestei povestiri, mai ales după câte ştim noi şi ce ştim noi despre farisei, să-l condamnăm şi să spunem: da, este un exemplu negativ, deci toate faptele lui bune şi-au pierdut valoarea în faţa celor rele. Însă Mântuitorul Hristos ne spune altceva şi de aceea am început meditaţia liturgică de astăzi cu cuvântul acesta: „O, dacă am putea şi noi să fim ca fariseul”! Dacă el a pronunţat cuvântul „măcar” în legătură cu vameşul zicându-i lui Dumnezeu: „Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt nici măcar ca acest vameş”, atunci şi eu aş putea să spun: „O, de-am putea şi noi să fim măcar ca fariseul”! De ce? Pentru că Mântuitorul Hristos ne arată clar din răspunsul pe care îl dă prin Sfântul Evanghelist că deşi condamnă partea negativă a vieţii interioare a fariseului, nu anihilează complet partea pozitivă. Iată fraza din care înţelegem acestea: „Adevărat vă spun vouă, că mai îndreptat a plecat la casa lui vameşul, decât fariseul”. Cel care nu a dat nicio socoteală de nimic, ci numai a mers la templu şi s-a rugat: „Doamne, milostiv fii mie, păcătosului”, a plecat mai îndreptat decât fariseul. Dar şi fariseul a plecat îndreptat. Dacă nu era vameşul ca să avem noi comparaţia aceasta şi am fi auzit cuvântul Mântuitorului, atunci, Mântuitorul Hristos, nefiind vameşul, nu l-ar mai fi comparat în privinţa îndreptării pe fariseu cu vameşul. Şi care ar fi fost răspunsul? „A plecat fariseul îndreptat la casa lui”. Deci a făcut ce a făcut şi pentru aceasta el a plecat îndreptat. Numai că vine vameşul în biserică şi există comparaţia din care vedem caracterul fariseului şi modul lui de a înţelege viaţa. Aici vedem că, deşi fariseul rămâne îndreptat la nivelul lui, vameşul cel smerit se ridică deasupra. Însă ridicarea deasupra a vameşului nu scade nivelul normal, obişnuit la care se afla fariseul. Mai îndreptat a plecat acela, dar şi fariseul a plecat îndreptat la casa lui.

În acest context mă gândesc la cuvintele unui teolog din Evul Mediu care a spus că „Suntem în acelaşi timp şi drepţi şi păcătoşi” (simil justus et peccator). Deci toţi ne recunoaştem în imaginea celor doi. Dacă fariseul avea şi pozitiv şi negativ, lucruri bune şi lucruri rele şi vameşul avea lucruri bune şi lucruri rele. Faptul că el a venit în biserică şi s-a smerit, aceasta nu ascunde cine era vameşul, care era personalitatea lui adevărată, cum am spus la început, cum erau consideraţi vameşii în societate. Toată lumea avea o impresie foarte proastă despre ei prin lucruri reale, prin abuzurile pe care le făceau, mai precis pentru furtul şi minciunile pe care le spuneau. Deci nici vameşul, deşi el ne este prezentat aici pozitiv, nu era drept pozitiv, ci o anumită trăsătură de caracter ne este pusă înainte pentru a lua exemplu de la ea.

Probabil că, atâta vreme cât Sfânta Scriptură ne pune înainte aceste două personaje şi câtă vreme fiecare din ele are o parte pozitivă şi una negativă, ceea ce ni se cere este ca noi să luăm partea pozitivă de la fiecare. Adică, să postim şi noi de două ori pe săptămână, cum făcea fariseul, să ajutăm biserica cum ajuta el templul, dar într-un mod conştiincios, care vine din conştiinţă şi în acelaşi timp consecvent, să nu furăm, să nu spunem minciuni, să nu poftim cele ce sunt ale aproapelui. Adică să păzim şi noi cu stricteţe, să facem un efort să păzim cu stricteţe cele zece porunci, dar în acelaşi timp, în loc de a judeca, de a ne compara şi de a condamna, aşa cum făcea fariseul, în acest aspect să adăugăm sau să înlocuim partea aceasta din viaţa fariseului, cu partea bună din viaţa vameşului, adică să fim smeriţi, să venim cu toată smerenia în faţa lui Dumnezeu, înaintea semenilor noştri. Adică să venim şi noi, când ne rugăm şi să zicem ca şi fariseul, că nu se va supăra Dumnezeu: „Doamne, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să postesc de două ori pe săptămână, că m-ai învrednicit să ajut biserica, Îţi mulţumesc că săptămâna asta m-ai ajutat ca să nu spun nici o minciună”. Aceasta implică faptul că îţi faci un rechizitoriu de conştiinţă la sfârşitul săptămânii pe care îl încununezi spunând: „Pentru toate Îţi mulţumesc, dar eu nu sunt vrednic. Mi le-ai dat pe toate, din generozitatea Ta, nu din vrednicia mea, Doamne, şi pentru aceasta mă rog Ţie în continuare, fii milostiv către mine, păcătosul”. Acesta ar fi, într-adevăr, un model de viaţă religioasă, un model de viaţă duhovnicească.

De foarte multe ori nu ceea ce faci contează, ci modul cum faci ceea ce faci. Dacă se întâmplă să faci o faptă bună şi o faci cu aroganţă şi-l umileşti pe acela pe care l-ai ajutat, atunci, modul în care ai făcut-o, aroganţa, faptul că l-ai umilit, că l-ai rănit sufleteşte, că l-ai diminuat în fiinţa şi în personalitatea sa pe acela pe care l-ai ajutat, se întâmplă că nu mai are valoare; ce ai făcut este desfiinţat de modul în care ai făcut. Se întâmplă ca uneori să ridici catedrale din faptele tale bune, dar dacă în acelaşi timp nu ai făcut cu gândul la Dumnezeu, cu dragoste autentică, adevărată faţă de aproapele, catedrala aceea se prăbuşeşte, întocmai ca cea a meşterului Manole, din legenda Mănăstirii Argeşului.

De aceea este deosebit de important să nu ne limităm numai la a face lucrurile care ne sunt cerute de legea Mântuitorului, de legea noastră strămoşească cum o numea Coşbuc, ci să dăm deosebită atenţie la modul cum le facem, iar smerenia nu este parte din ce faci, este parte din cum faci ceea ce faci.

Aşadar, să-L rugăm pe milostivul Dumnezeu, să ne învrednicească prin harul Prea Sfântului Său Duh, care se revarsă peste noi prin participarea la sfintele slujbe, a ne întări duhovniceşte; să ne lumineze mintea în aşa fel încât să putem culege ca albina, de la cei doi care ne-au fost puşi înainte ca exemple, partea cea bună şi în felul acesta să ajungem cu toată smerenia, în fiecare duminică la biserică, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat nouă, întocmai aşa cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (I Tes. 5, 18). Să avem în permanenţă în sufletele noastre cuvântul de îndemn dar şi de laudă al Mântuitorului Hristos cu privire la smerenie care trebuie să fie atitudinea fundamentală a vieţii noastre, atunci când ne atrage atenţia zicând: „Oricine se va înălţa pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 14 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 17-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre femeia canaaneancă, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Rugăciunea de mijlocire

Meditație la Duminica a XVII-a după Rusalii (a Canaanencii; Matei 15, 21-28)

Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă

vindecaţi, pentru că mult poate

rugăciunea stăruitoare a dreptului

(Iacov 5,16)

Nu există persoană în viaţa aceasta care să nu fi fost pusă în situaţia de a înălţa lui Dumnezeu rugăciuni de mijlocire pentru altcineva apropiat, pentru cineva din familie sau uneori chiar şi pentru oameni mai îndepărtaţi şi în unele cazuri pentru oameni pe care nu i-a cunoscut. Rugăciunea de mijlocire este parte integrantă din viaţa noastră spirituală, pentru că trăim împreună şi suntem afectaţi de ceea ce se întâmplă celui de lângă noi. Nu putem fi nepăsători. Aceasta este o atitudine absolut firească; cel pentru care ne rugăm şi mijlocim, nu ne este cu nimic dator. Mijlocirea este o caracteristică normală, naturală, firească a persoanei umane, pentru că trăim unii cu alţii şi suntem afectaţi de ceea ce se întâmplă altora şi uneori, vrem ca alţii să nu mai sufere, pentru ca nici noi eventual, să nu mai suferim. Sunt cazuri când ne rugăm şi din inimă, dar şi din interes; uneori avem interesul ca persoana care se află într-o catastrofă să se poată salva, pentru ca să nu mai stea ca o sarcină pe spatele nostru. Însă, atunci când înălţăm rugăciuni pentru alţii, chiar şi din interes, îmi place să cred că inima lucrează totuşi. Spun asta în ideea că, într-un fel vorbind, nu ne suntem datori cu nimic unii altora sau că poate exista cazul unde ne rugăm pentru cei cărora nu le datorăm nimic; totuşi, dintr-un alt punct de vedere vorbind, suntem datori poate chiar total unii altora, pentru că nimic din ceea ce avem nu avem fără contribuţia şi ajutorul celorlalţi; oricum, ca idee generală, în cazul rugăciunii de mijlocire, nu ne obligă nimeni să mergem şi să mijlocim pentru ceilalţi, fie că îi ştim, fie că nu îi ştim. De aceea, dacă o facem totuşi, înseamnă că un apel s-a făcut, într-un fel oarecare, inimii noastre.

Problema mijlocirii este ridicată de textul Sfintei Evanghelii care o prezintă pe femeia canaaneancă ce vine la Mântuitorul Hristos, nu cu o cerere care se referea direct la persoana sa, ci cu o mijlocire, întrucât cea pentru care femeia se ruga era tocmai fiica ei.

Textul Sfintei Evanghelii ne oferă ocazia să investigăm mai în amănunt ce implică, sau ce înseamnă rugăciunea de mijlocire pe care noi cu toţii o practicăm aşa de mult, întrucât fiecare vine la biserică şi se roagă pentru cei de acasă, pentru cei din ţară, pentru cei de la serviciu şi pentru unii cu care venim în contact într-un moment sau altul al vieţii noastre şi care, credem noi, sau ştim,  ar fi într-o nevoie oarecare. De aceea şi acatistele şi pomelnicele exprimă grija pentru aproapele nostru, implicarea noastră în viaţa sa şi deci implicarea şi în suferinţa lor.

Pentru ca rugăciunea de mijlocire să fie eficientă are nevoie de câteva condiţii.

1.                  În primul rând este nevoie să conștientizăm că ne rugăm pentru celălalt, că suntem în comuniune cu acea persoană şi că această comuniune este temeiul rugăciunii noastre. Suntem în unire spirituală cu cel pentru care ne rugăm.

Fiinţa umană este o fiinţă de compasiune. Când  ne rugăm pentru alţii, şi chiar dacă nu ne rugăm, dar vedem că se întâmplă ceva cuiva, ne apucă un sentiment  de milă, şi uneori, de neputinţă, pentru că nu putem face ceea ce poate că inima noastră ne îndeamnă să facem, lucru de care persoana respectivă ar avea nevoie imperioasă.

Cuvântul compasiune cum ştim, înseamnă să pătimeşti împreună cu cineva, să-i împărtăşeşti patima, suferinţa, să pătimeşti şi tu. Latinii au preluat cuvântul passio de la greci, de la cuvântul pathos, care are acelaşi sens general. Când spunem uneori apatie, ne referim la lipsa de investiţie sentimentală, la situaţia când inima nu mai vibrează. Dimpotrivă, atunci când compătimeşti pe cineva, înseamnă că inima vibrează pentru acea persoană aflată în suferinţă. Deci când pătimeşti împreună cu cineva, şi aici este frumuseţea termenului compasiune, înseamnă că te afli sau te pui în aceeaşi situaţie. Dacă nu eşti tu atins de acea problemă, cel puţin te faci vulnerabil acelei probleme, şi de aici riscul ce caracterizează compasiunea deoarece problema care a afectat viaţa acelei persoane, prin apropierea ta de ea, prin trăirea  împreună în acea situaţie, poate să te afecteze şi pe tine şi într-adevăr ne afectează, pentru că atunci când ne milostivim  faţă de  cineva, când  ne  implicăm  în  viaţa  cuiva atins de o problemă oarecare, atunci, într-adevăr nu mai trăim viaţa ca mai înainte, trăim altfel. Poate acea problemă ne obsedează, poate că trebuie să ajutăm şi financiar, poate că uneori trebuie să dăm şi din timpul nostru ca să vedem ce se întâmplă cu acea persoană. 

Pilda samarineanului milostiv este semnificativă în acest sens. Când iudeul bătut şi jefuit de tâlhari (acela era un drum cunoscut ca fiind periculos, tocmai în sensul că era bântuit de tâlhari) zăcea în drum abia viu, primii  care au trecut pe lângă el, preotul iudeu şi levitul, probabil de frică, s-au dus mai departe. Samarineanul însă oprindu-se a riscat. El nu ştia dacă nu cumva era vorba de vreo boală contagioasă, dacă nu era o cursă care se întindea pentru a atrage pe alţii şi apoi a-i jefui, sau dacă era altceva necurat. El a riscat şi s-a oprit pentru a acorda ajutor. Dar, riscul a fost asumat din compasiune, pentru că l-a apucat mila când l-a văzut pe cel căzut. Iar viaţa celui milostiv se schimbă odată cu asumarea riscului şi oferirea ajutorului.  Samarineanul a scos bani din buzunar, şi-a întrerupt programul, s-a dus la un hangiu, a avut grijă de cele ce trebuiau pentru bolnavul respectiv, a promis că va achita la întoarcere orice cheltuială se va mai face suplimentar pentru îngrijire, ş.a.m.d. Dar riscul acesta poate deschide şi o poartă către lucruri minunate. Dacă ai riscat să te opreşti, după ce ai dat ajutor acelei persoane, se poate întâmpla ca acea persoană să îţi schimbe viaţa, poate devine un prieten cum nu ai mai avut niciodată, poate că de la acea persoană înveţi ceea ce nu ai auzit, nu ai văzut, nu ai învăţat nicăieri. Poate aceea persoană va deveni pentru tine nădejdea ta la caz de nevoie. Dacă ceva se întâmplă cu tine, ea va sări să te ajute cu orice risc. Cu toate că cineva ar putea spune că lucrurile nu se întâmplă întotdeauna aşa, asta nu înseamnă că şansa reciprocităţii nu există.

Când ai ajutat pe cineva viaţa ta decurge mult mai bogat, este îmbogăţită prin compasiunea arătată. Dacă ai suferit împreună cu acea persoană, ea a intrat în sufletul tău, căci suferinţa te marchează. Uneori, nu mai eşti unul, „eşti doi”. Recapitulând, atunci când accepţi să miluieşti pe cineva, când pătimeşti împreună cu cineva, iei suferinţa lui asupra ta şi înseamnă că te-ai unit cu acea persoană iar unitatea aceasta poate să devină de nezdruncinat. Poate să se şi zdruncine, dar poate să devină şi de nezdruncinat. Această unire sau comuniune este primul factor, prima condiţie absolut necesară pentru rugăciunea de mijlocire.

            2. Dar dacă te uneşti numai cu cel ce suferă şi nu te mai uneşti şi cu Dumnezeu, căruia I te rogi, atunci rugăciunea ta de mijlocire este ineficientă. Ce folos că te-ai unit cu persoana care suferă, tu care nu eşti vindecător, tu care nu eşti sursa vindecărilor, tu care eşti un muritor supus suferinţei şi vulnerabil la aceleaşi probleme care l-au afectat pe celălalt? Cu alte cuvinte, dacă ai realizat unirea cu omul, trebuie să o realizezi şi pe cea cu Dumnezeu.  Într-adevăr, mijlocitorul stă la mijloc. Dacă nu eşti unit cu un om, poţi să ceri omului aceluia ceva? Şi să fii sigur că te ajută? Poţi să îi ceri, dar nu poţi fi sigur că te ajută. Dar dacă eşti foarte apropiat de acea persoană, aşa ca în familie, soţ, soţie, copii, părinţi sau în prieteniile adevărate, atunci te duci fără probleme, cu inima deschisă, nici nu trebuie să mergi cu formulări deosebite, mergi fără emoţii, pentru că ştii că atât cât va putea persoana respectivă să te ajute, te va ajuta.

La fel se întâmplă şi cu Dumnezeu. Dacă nu eşti unit cu Dumnezeu, cum te prezinţi înaintea Lui cu rugăciunea ta de mijlocire? Poate că te prezinţi, dar nu ştii dacă ai şanse de reuşită. De aceea, de foarte multe ori, chiar când ne rugăm  pentru noi înşine şi nu primim răspunsul de la Dumnezeu, sau nu-l primim imediat, sau deloc, poate fi pentru că nu ne-am unit cu Dumnezeu.

În consecinţă, şi unirea cu Dumnezeu este o condiţie esenţială pentru împlinirea rugăciunii de mijlocire. Acest exemplu banal este o ilustrare: Dacă, de pildă, ai un televizor acasă şi nu este pus în priză, nu vezi acolo nimic. Dar dacă uneşti sursa de curent, priza, cu televizorul prin cordon, atunci totul se schimbă. Când facem rugăciunea de mijlocire suntem asemenea cordonului care mijloceşte între priză şi aparat. Deci în cazul mijlocirii trebuie să fim uniţi şi cu sursa de curent, deci cu izvorul tămăduirilor, Dumnezeu, dar şi cu celălalt aflat în nevoie şi căruia-i întindem o mână de unire, o strângere de mână de comuniune şi solidaritate. Abia atunci rugăciunea este efectivă. Prin tine, care eşti ca un fel de cordon, trece puterea lui Dumnezeu şi îl ajută pe cel cu care suferi.

            3. O altă condiţie pentru eficienţa rugăciunii de mijlocire este aceasta: dacă vrem să Îl avem pe Dumnezeu cu noi trebuie să ne implicăm în viaţa aproapelui în mod natural şi obligatoriu. Trebuie. Implicarea în viaţa aproapelui este un imperativ necesar, pentru că Mântuitorul a spus: „Dacă vreţi să fiu cu voi, atunci să fiţi voi mai întâi, doi sau trei, împreună, şi atunci am să fiu şi Eu cu voi”. Cu alte cuvinte, aşa cum se exprimă Sfântul Evanghelist: „Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu împreună cu dânşii” (Matei 18, 20). Deci, vrei să-L ai pe Dumnezeu cu tine? Atunci trebuie să-l ai pe aproapele cu tine. Dintr-o dată, problema compasiunii, a pătimirii împreună, a suferinţei împreună, este semnificativă şi pentru propria noastră comuniune cu Dumnezeu. Îl vrei pe Dumnezeu de partea ta? Creează  comuniunea cu aproapele. Şi, evident, cu atât mai mult, cu cel ce suferă.

* * *

Biserica propovăduieşte şi întreţine, cultivă rugăciunea de mijlocire pentru toate aceste motive şi pentru că ele toate se reduc şi se împlinesc în principiul şi porunca dragostei creştine, centrul vieţuirii în Hristos, în Biserică. Ecuaţia este simplă: dragostea ta faţă de aproapele în suferinţă activează dragostea lui Dumnezeu faţă de tine. Aceasta nu se înţelege însă în sensul utilitar al cuvântului, ci în sensul principial.

În Biserică ne rugăm aşa de mult pentru noi înşine, dar şi pentru ceilalţi. Trebuie să fim atenţi când ne rugăm pentru ceilalţi în mod deosebit, să încercăm să ne implicăm sufleteşte, în sensul participării active, al rugii implicate, intense. În Biserică ne rugăm pentru bolnavi, pentru călători, pentru cei din închisori etc. Când ne rugăm este bine să încercăm să vizualizăm mental suferinţa pentru a face să ne vină mila în suflet, pentru a genera vibraţia compasiunii pentru celălalt.

De aceea, când facem rugăciunea de mijlocire este bine să conştientizăm ceea ce facem şi să-L rugăm pe Dumnezeu ca pentru milostivirea Sa cea mare, în primul rând, apoi pentru inima noastră bună pe care o avem şi care este temeiul rugăciunii  de mijlocire, şi în al treilea rând, poate pentru toate calităţile, pentru toate lucrurile bune ştiute şi neştiute pe care omul în suferinţă, pentru care ne rugăm, le are, deci pentru toate aceste trei motive, Dumnezeu într-adevăr să primească rugăciunile noastre pentru celălalt, iar noi să păstrăm în minte îndemnul Sfântului Apostol Iacob, care ne spune cuvânt de mare luare aminte: „Rugaţi-vă unii pentru alţii ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului în lucrarea ei”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 7 februarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 16-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre pilda talanţilor, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Despre păruta discriminare

Meditaţie la Duminica a 16-a după Rusalii (pilda talanţilor; Matei 25, 14-30).

Cel ce are va mai avea, iar cel care nu are va pierde şi ceea ce i se pare că are

(Luca 8, 18)

Când auzim cuvântul acesta al Mântuitorului Hristos, parcă ni se pare că ceva nu este în regulă. Parcă lucrul acesta nu este dorit de oameni, parcă ar fi cumva anormal ca cel care are să aibă şi mai mult, iar cel care nu are să piardă şi puţinul pe care îl are, sau ceea ce i se pare lui că are. 

Totuşi, dacă ne uităm la viaţa de zi cu zi, la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, nu o dată vedem că lucrurile se întâmplă exact aşa cum spune Mântuitorul;  şi uneori protestăm, alteori ne indignăm, sau ne întrebăm cum se poate cel care are sute de mii de dolari sau milioane să mai câştige încă alte imense sume, chiar dacă prin însăşi munca pe care o desfăşoară, dar a avut spor şi a câştigat şi mai mult, iar cel care are aşa de puţin, deşi este muncitor, să aibă aşa de puţin spor în ceea ce face; ba mai mult, uneori se întâmplă şi catastrofe și pierde şi ceea ce are, se întâmplă că se mai şi îmbolnăveşte etc. Ni se pare deci, că lucrurile, deşi sunt aşa cum spune Mântuitorul, totuşi parcă nu trebuie să fie aşa. Parcă fac parte dintr-o altă categorie a logicii omeneşti. 

Iată însă că Domnul Hristos, în pericopa Sfintei Evanghelii de astăzi, care este legată de pilda talanţilor, răspunde la această problemă, abordează această problemă dintr-un punct de vedere cu totul deosebit şi pe care îl propun acum  spre reflecţie.

În primul rând este de remarcat faptul că pilda talanţilor este, pe de o parte, foarte cunoscută de credincioşi, iar pe de altă parte este, aparent, uşor de interpretat. Ştim ce zice Mântuitorul: un servitor a primit cinci talanţi de la stăpânul lui, altul a primit doi, altul a primit un talant. Un talant însemna pe vremea aceea o sumă enormă de bani. 

Deci stăpânul pleacă într-o ţară îndepărtată, pentru un timp oarecare şi încredinţează averea sa slujitorilor lui. Căci ce să facă cu averea ca să nu se ducă totul de râpă? Trebuia ca cineva să aibă grijă de ea şi atunci iată că a dat la unul cinci talanţi, la altul doi talanţi şi celuilalt un talant. Ştim că cel cu cinci a făcut zece, cel cu doi a făcut patru şi cel cu un talant, temându-se de stăpânul său şi ştiindu-l, cum frumos spune Sfântul Evanghelist, că „seceră acolo unde nu a semănat şi încearcă să adune acolo unde nu a vânturat”, temându-se deci de stăpân, merge într-un loc secret, îngroapă talantul în pământ cu gândul că acolo nu o să-l fure nimeni şi când vine stăpânul o să i-l poată da înapoi intact, aşa cum l-a primit. 

Intenţia sa, la prima vedere, este lăudabilă. Deci cu multă grijă, cu multă frică a gândit el în inima sa „mă duc să-l ascund, ca nimeni să nu-l afle, ca nimeni să nu mi-l poată fura, ca nici măcar eu însumi, dacă l-aş ţine la mine, sau aş încerca să-l folosesc, să nu-l pierd, sau încercând să-l folosesc să nu cumva să-l folosesc în mod rău, nechibzuit, din diverse motive şi apoi când vine stăpânul în loc de un talant să-i dau mai puţin şi atunci să am de suferit consecinţele”. Deci el vrând să apară bun în ochii stăpânului, cu toată grija pe care a avut-o în suflet în momentele acelea, s-a dus şi l-a pus în pământ şi ştim ce se întâmplă când vine stăpânul. 

Cel cu cinci, care a adus acum zece talanţi, a fost lăudat şi i s-a promis că va fi avansat. I-a spus stăpânul că a au fost credincios peste puţine lucruri dar că îl va pune responsabil peste multe. Cel care a primit doi talanţi a primit aceeaşi promisiune şi a fost lăudat exact în acelaşi mod de Dumnezeu: „peste puţine mi-ai fost credincios, peste multe te voi pune”; deci o mare înaintare în grad şi pentru acesta. 

Al treilea venind, i-a spus stăpânului, cum am zis: „am ştiut, Doamne, că eşti om aspru”. Iată cât curaj are sluga aceasta, care este pe de o parte de lăudat, în sensul că omul a rostit ceea ce avea în suflet, zicem noi. Era mai bine să-l vorbească pe stăpân pe la spate, să-l bârfească faţă de alţii?  Nu este mai cinstit dacă ai ceva faţă de cineva să mergi şi să-i spui omului în faţă ceea ce simţi şi să nu-l discuţi prin spate? Deci aparent sluga aceasta a procedat bine şi din punct de vedere al păstrării şi ascunderii talantului, dar şi din punct de vedere al modului în care s-a apropiat de stăpân şi i-a spus direct ceea ce simţea. Însă, când această slugă i-a spus stăpânului: „am ştiut că eşti om aspru”, de fapt, sluga voia ca prin această destăinuire să facă o justificare a lipsei sale de productivitate, a faptului că nu a muncit talantul. Nu i-a spus că „am avut foarte mare grijă şi din foarte multă dragoste pentru tine, stăpâne, am ascuns talantul, ca nu cumva să se întâmple ceva şi să nu fiu în stare să-ţi dau înapoi măcar ceea ce mi-ai dat, nu mai spun de înmulţit, de mai mult decât mi-ai dat, dar măcar ceea ce mi-ai dat”, căci şi această explicaţie ar putea să fie considerată lăudabilă. Însă el îi spune că era om rău, aspru, îi face această destăinuire personală, cu scopul de a-şi justifica lenevia, pe de o parte, sau poate frica şi nesiguranţa pe care o avea faţă de el însuşi, pe de altă parte. 

Ce se întâmplă când un om primeşte o sumă de bani, de pildă iată cum suntem noi aici veniţi în America, fiecare când a dat Dumnezeu, fiecare venit aici fără bani, dacă ne-ar da cineva o sută de mii de dolari, cu împrumut, pe toată încrederea, să-i dăm înapoi în doi ani de zile? Am fi salvaţi. Pentru că fiecare se gândeşte că ar investi banii în ceva, că are prieteni, cunoştinţe care au o afacere, care lucrează în diferite locuri, sau ar cumpăra ceva şi ar face banii să aducă alţi bani. Deci iată că slujitorul i-a primit, căci un talant era o sumă foarte mare, dar primindu-i nu a făcut nimic cu ei. De ce? Dacă tu ai primi o sută  de mii de dolari de la cineva chiar cu condiţia de a-i înmulţi, te-ai bucura. Însă dacă în momentul în care primeşti banii îi ascunzi pentru că îţi este frică să nu cumva să-i pierzi, nu înseamnă că este o anumită nesiguranţă de sine în situaţia aceasta, că nu ştii dacă eşti în stare să valorifici suma aceea în mod corect, te temi de tine însuţi, că te ştii slab, că pe undeva, te ştii mai puţin capabil şi temându-te de o recompensă negativă, temându-te poate de o pedeapsă, deci preferi să ţii banii ascunşi şi peste doi ani de zile când vine stăpânul, să-i pui în faţă aşa cum ţi i-a dat? 

 Lucrul acesta vrea Mântuitorul Hristos să-l aducă înaintea noastră prin pilda talanţilor de astăzi. Ce se întâmplă în sufletul acelui slujitor care nu a avut încredere în el însuşi ca să purceadă la o acţiune care i-ar fi adus apoi avansarea şi dacă vorbim din punct de vedere religios, teologic, spiritual, salvarea. Spun salvarea, mântuirea, pentru că, de fapt, el a fost trimis în întunericul cel mai din afară unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor, care este un fel de a vorbi biblic despre iad, deci trimis departe de la faţa lui Dumnezeu.

 Mulţi dintre noi, punându-ne în situaţia slugii celei de a treia, poate că am zice către stăpân următoarele: „Stăpâne, mie mi-ai dat un talant. Dar aş vrea să te întreb de ce mi-ai dat mie numai un talant şi slugii celeilalte de lângă mine, care este fratele meu,  i-ai dat doi şi celuilalt frate i-ai dat cinci talanţi? Nu suntem noi tot aceleaşi slugi, pe aceeaşi poziţie de slugi? 

Sau dacă vorbim despre copii și ne raportăm pe noi la Dumnezeu ca Părinte, atunci nu suntem noi toţi copii în faţa Lui, nu este Dumnezeu părinte în mod egal şi pentru X şi pentru Y şi pentru fiecare dintre noi? Este Dumnezeu părinte mai mult pentru unul şi mai puţin pentru altul, este unul copil vitreg şi altul copil direct, adevărat al Părintelui Ceresc? 

Aceasta este întrebarea pe care acel slujitor, poate chiar de la început, de la împărţirea talanţilor, ar fi putut să o pună zicând: „stai puţin, dar de ce îmi dai numai unul, de ce nu distribui în mod egal şi vedem noi după aceea cine şi cât înmulţeşte? Dacă ai da la fiecare câte cinci şi unul ar aduce zece, altul ar aduce cincizeci şi eu nimic, atunci sunt de acord să primesc pedeapsa cuvenită, sau mustrarea cuvenită. Dar dacă-mi dai numai unul, înseamnă că mă crezi incapabil, de aceea mi-ai şi dat numai unul, că altfel mi-ai fi dat cinci. Dar dacă mă crezi incapabil, atunci de ce mai îmi dai, ca să-mi mai creez griji şi frică în mod inutil”? 

Sau poate cineva să întrebe: “De ce Dumnezeu a creat pe oameni mai mult capabili şi mai puţin capabili?” Căci distribuţia inegală a talanţilor, presupune, dacă aplicăm această pildă la darurile sufleteşti, presupune că unii au mai multe daruri sufleteşti şi alţii  mai puţine. Înseamnă că Dumnezeu, când a pus darurile sufleteşti în oameni la Creaţie, prin naştere, deja a distribuit în mod inegal, pentru că darul lui Dumnezeu este o putere divină în om, o capacitate, o abilitate de a face ceva şi atunci de ce să mai cer de la cineva care a primit puţin, căci şi aşa este incapabil? Ca învăţători, gândim şi noi uneori despre copii la şcoală că dacă unul şi aşa este slăbuţ, săracul, nu-i mai cerem foarte mult, îi cerem mai puţin. Deci dacă ţi se aduce talantul înapoi, tu fără să spui măcar „mulţumesc”, pentru că ţi l-a adus înapoi şi că nu ţi l-a pierdut, îl mai și pedepseşti?! 

Bineînţeles că pe de o parte ni se pare logic ca cineva să pună o astfel de întrebare, dar pe de altă parte simţim că ceva nu este în regulă cu această întrebare şi că slujitorul care ar gândi în felul acesta, nu ar fi îndreptăţit să gândească aşa şi că ceva îi lipseşte, că un secret anume trebuie să justifice poziţia stăpânului care distribuie darurile în mod inegal şi care totuşi, cere de la fiecare să muncească din greu şi să facă tot posibilul pentru a înmulţi darul. Mult, puţin, asta este rânduiala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ştie cel mai bine ce şi cât îmi este mie de folos, deci cât pot eu duce şi ce pot face. Eu aş putea să spun că pot duce foarte mult. Dar Dumnezeu ştie foarte bine dacă eu, de exemplu, pun un sac în spinare, câţi kilometri îl pot duce şi dacă nu voi cădea strivit după primii zece, douăzeci de paşi. Când nu am sacul în spinare pot să spun că am impresia că pot să-l duc şi să întreb de ce nu mi-a dat şi mie un sac plin să-l car. Dar Dumnezeu ştie dacă eu aş putea să-l duc sau nu.

Însă pilda talanţilor, cu distribuţia lor inegală, cred că se referă de fapt la cu totul altceva. Distribuţia inegală a talanţilor este o metaforă, un simbol al inegalităţilor psihologice şi sociale din lumea în care noi trăim. Chiar dacă venim cu toţii în lume cu acelaşi număr de calităţi, cine ne spune nouă că unul are mai multe calităţi decât celălalt? A căutat cineva până în adâncul cel mai de jos al sufletului său să vadă că într-adevăr este fără de calităţi şi fără de daruri? Nu cumva lipsa de „daruri” este o consecinţă a lipsei de explorare a sufletului nostru de către noi înşine? Nu cumva când spunem că unul este mai deştept şi unul este mai puţin deştept, că unul este mai capabil, altul mai puţin, nu cumva ne complexăm pe noi înşine degeaba? Dacă am căuta cu insistenţă în adâncul sufletului nostru, vom vedea că poate avem alte daruri, pe care altul nu le are, dar că nimeni, cum explică Sfântul Apostol Pavel, nu este fără dar (I Cor. 12). Deci Dumnezeu dă fiecăruia daruri; dar unii le descoperă, alţii nu le descoperă, unii descoperă cinci, alţii descoperă zece. 

Deci se poate întâmpla că datorită împrejurărilor prin care trecem în viaţă nu descoperim toate darurile pe care le avem; alţii le descoperă tot datorită împrejurărilor prin care trec, sau datorită modului în care îşi trăiesc viaţa, care poate este mai organizat; aşadar constatăm că în viaţă suntem inegali, însă aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ne-a creat inegali. 

Iată un exemplu: o profesoară îşi cunoaşte elevii. Ea ştie cui să dea cât, şi de ce, când e vorba de sarcini. Împărţirea „discriminatorie” a talanţilor, a sarcinilor, ţine de realitatea performanţei fiecărui om. Toţi ne naştem capabili de performanţe pe treptele superioare ale oricărei măsurători; dar nu toţi performăm în egală măsură  pentru motive de caracter, de circumstanţe, de filosofie de viaţă, motive care nu intră aici în discuţie. In discuţie intră faptul că profesoara îşi cunoaşte elevii precum stăpânul slugile şi împarte sarcinile în consecinţă.

În acest context, cum ştim că pilda talanţilor, cu distribuţia lor inegală, nu se referă la crearea noastră de către Dumnezeu în mod inegal, ci la firea și la poziţiile noastre pe care le avem  în lume şi în societate, şi care sunt inegale? Ştim din două lucruri și aici este secretul dezlegător al pildei. 

Primul: ştim că atunci când se întoarce stăpânul, îl răsplăteşte pe cel cu cinci talanţi care a făcut încă cinci cu o înaintare în grad şi pe cel care a primit doi talanţi şi care aparent ar fi mai puţin capabil decât cel cu cinci, pentru că a primit doi, îl răsplăteşte în mod egal, fără nici un fel de discriminare, ca şi pe cel dintâi. Nu-i spune: „tu ai primit cinci talanţi şi ai făcut zece, am să te pun să fii la acel nivel, iar tu ai primit doi şi ai făcut patru, te avansez şi pe tine, dar trebuie să te pun la un nivel inferior celui cu cinci, care a făcut zece”. Nu. Dumnezeu îi avansează şi pe cel cu doi şi pe cel cu cinci în egală măsură, pentru că li se adresează amândurora cu exact aceeaşi formulă: „Bine, slugă bună şi credincioasă. Peste puţine ai fost pusă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria stăpânului tău.” La nici unul nu se adresează diferit şi vedem că, chiar dacă au avut mai mulţi talanţi sau mai puţini, însă prin faptul că au muncit ca să-i înmulţească, Dumnezeu îi răsplătește; El nu se uită la cantitate, ci se uită la calitate, la efort: ai muncit sau n-ai muncit, ai făcut sau n-ai făcut, sau ai aşteptat să vezi ce se mai întâmplă. Cam așa cum zice parafraza unui cunoscut proverb: „Ce poţi face azi, lasă pe mâine, că poate poimâine nu trebuie să mai faci”, proverbul fiind „Ce poţi face astăzi nu lăsa pe mâine”. 

Vedem că uneori unii inversează raţiunea de a fi a proverbului ca să-l aducă în favoarea lor. Aşa se întâmplă cu cei leneşi, cu lenevia. Leneșul zice: „lasă că fac eu mâine” şi în ziua următoare spune iar „mâine” şi se trezeşte la un moment dat că deja termenul a trecut. De aceea zicea N. Iorga atât de semnificativ și de frumos: „Pentru odihna ta să laşi în fiecare zi, până la moarte, ziua de mâine”.  

Înseamnă că efortul, munca insistentă, susţinută, aceasta îi place lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi este un Dumnezeu muncitor, lucrător. Nu spune Mântuitorul Hristos: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17)? Şi mai ştim că Dumnezeu a creat lumea și apoi o menţine prin conducere sau guvernare și prin păstrare sau conservare. Ca să conservi ceva, o gospodărie, ca să conduci o gospodărie, să o menţii, asta implică muncă şi  efort, capacitate, mare grijă şi dragoste. 

Mai ştim că Dumnezeu nu ne-a creat în mod discriminatoriu şi din altă pildă a Sfintei Evanghelii, aceea cu lucrătorii viei (Matei , 20): unul a venit să lucreze via stăpânului din ceasul întâi, altul a venit să lucreze din ceasul al treilea, altul în ceasul al şaselea, altul în ceasul al nouălea şi la sfârşit, stăpânul a mai mers pe stradă şi a mai găsit câţiva care nu aveau de lucru şi au ajuns în ceasul al unsprezecelea şi le-a dat şi lor de lucru iar la sfârşit i-a chemat pe toţi la plată. Celui care a lucrat din ceasul întâi i-a dat aceeaşi plată ca și  aceluia care a lucrat în ceasul al unsprezecelea. Pe bună dreptate, aparent, muncitorul care a venit la început şi care a făcut acelaşi lucru cu cel care a venit la sfârşit a spus: „Doamne, dar n-am venit eu din ceasul întâi? Îi dai acestuia care a lucrat numai o oră, la fel ca şi mie care am lucrat de la bun început?” Şi atunci stăpânul i-a zis: „Cu cât ne-am tocmit? Cu zece dolari. Dacă ne-am tocmit cu zece dolari, poftim zece dolari, iar dacă eu vreau să-i dau şi celui din urmă tot zece dolari, eu cu banii mei şi cu averea mea fac ce vreau şi împart cum vreau şi cui vreau. Cu tine m-am tocmit cu zece, ia ce-i al tău şi ne mai vedem altădată”. Aşa l-a tratat stăpânul pe slujitorul protestatar, care iarăşi spun, aparent, a avut dreptate să gândească în felul acesta. 

Dar ce înţelegem noi prin această pildă? Înţelegem că, deşi oamenii sunt inegali din anumite puncte de vedere, aici , în pildă, unul vine în ceasul întâi, altul în ceasul al treilea ş.a.m.d., deci apariţia pe ceasuri arătând, din nou, inegalitatea din lume, Dumnezeu totuși îi tratează pe toţi la fel, pentru că El nu se uită la cantitate ci la calitate, la voința de a munci. 

În ce relaţie eşti tu cu Dumnezeu, aceea contează şi potrivit acestei relaţii, îţi dă Dumnezeu tratamentul cuvenit. De exemplu, dacă cel cu cinci talanţi ar fi îngropat talanţii în pământ, chiar dacă era mai capabil, dar dacă-i îngropa în pământ, va fi fost tratat cu aceeaşi pedeapsă ca şi cel care a primit un talant și l-a îngropat. Şi invers, cel cu un talant dacă l-ar fi înmulţit, să facă nu zece, nu douăzeci, numai doi, numai unul şi jumătate, atunci Dumnezeu i-ar fi spus ca şi celui cu cinci talanţi: „ bine slugă bună şi credincioasă, vei avea un rang mai mare în Împărăţia mea”. Deci vedem că pe Dumnezeu nu-L interesează cantitatea, ci munca, efortul.

Aşadar, morala pildei este îndoită. Pe de o parte munca, efortul sunt apreciate de Dumnezeu. Indiferent cât de puţin ţi se pare că ai, răscoleşte, caută în sufletul tău,  şi vei găsi daruri pe care niciodată nu le-ai bănuit că le ai; pune-le în lucrare şi astfel vei fi vrednic de Dumnezeu căci  Dumnezeu Însuși este lucrător şi muncitor. În al doilea rând, Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne cheamă pe toţi la o răsplată; indiferent cât munceşti, principalul este să munceşti şi te vei bucura de răsplata divină şi ştim că răsplata divină este o răsplată generoasă. 

În sfârşit, mai amintesc aici proverbul care zice că „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu îţi bagă”. Acum ştim că şi proverbul acesta, ca şi celălalt pe care l-am menţionat mai înainte, are parafraza lui, căci se zice: „Dumnezeu îţi dă şi-ţi bagă şi în traistă”, dar nu ai nici traistă uneori. Şi atunci trebuie să nu-ţi pierzi traista care este ea însăşi un dar sufletesc. În această traistă trebuie să ţinem ceea ce am primit de la Dumnezeu şi să punem ceea ce trebuie să Îi oferim în urma muncii noastre.

Aceasta este partea noastră de contribuție la marea operă a mântuirii. Dacă nu facem aşa şi ne lenevim neînmulţind darurile pe care le-a pus Dumnezeu în noi, ştim ce ne aşteaptă. De aceea e bine să trăim luând aminte la îndemnul lui Iorga: „Pentru odihna ta să laşi în fiecare zi, până la moarte, ziua de mâine”, dar și la atenționarea Mântuitorul Hristos: „Cel care are va mai avea iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce i se pare că are”.

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 31 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

P.S. După Sf. Liturghie va avea loc parastasul pentru Doamna Nuţi Ionescu (Lenuţa Ferary) trecută zilele acestea la cele veşnice precum şi adunarea generală a parohiei.

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 32-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre cazul lui Zaheu, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Căutarea lui Dumnezeu

Meditaţie la Duminica a 32-a după Rusalii (a vameşului Zaheu; Luca 19, 1-10)

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă. (Matei 6, 33)

            Întâmplarea pe care o relatează Sf. Evanghelist Luca în legătură cu vameşul Zaheu este în aparenţă simplă, şi aproape că dintr-odată înţelegem mesajul pe care vrea să ni-l transmită sfinţitul scriitor.

            Totuşi, dacă privim mai cu atenţie felul cum se desfăşoară faptele prezentate aici, vedem câteva aspecte care ar putea să ne intereseze în mod deosebit, care ar putea să aibă implicaţii directe în viaţa noastră, astfel confirmându-se încă o dată valoarea universală, pentru toate timpurile, a învăţăturii Mântuitorului nostru.

            Iată, de exemplu, trei lucruri, între altele, asupra cărora putem reflecta în acest context: unul referitor la căutare, al doilea, la ieşirea întru întâmpinare, şi al treilea la legătura dintre casa omului şi casa lui Dumnezeu.

            Pentru a fi mai aproape ce ceea ce se relatează în Sf. Scriptură, pentru a înţelege mai bine mesajul ei, este potrivit să ne situăm noi înşine pe poziţia celui despre care vorbim. Zaheu este fiecare dintre noi: Noi suntem un Zaheu, cu caracterul nostru, cu împrejurările vieţii în care trăim, cu specificul şi cu nivelul nostru de înţelegere a lucrurilor. Vorbind deci despre căutare ne putem imagina cum cea pe care o face Zaheu devine propria noastră căutare. De aceea este util a ne întreba: ce şi cum căuta el şi ce şi cum căutăm noi.

            Desigur că noi toţi, în viaţa noastră, căutăm binele, frumosul şi adevărul, lucruri despre care ne-a învăţat şi Mântuitorul Hristos şi gânditorii şi filosofii din vechime, de înainte şi de după Mântuitorul.

            Pentru a fi obiectivi, trebuie să recunoaştem că fiecare din noi căutăm în viaţă un anumit confort, căutăm să obţinem tot felul de lucruri necesare şi utile, care ne sunt plăcute, care ne pot înălţa sufleteşte, care ne pot ajuta la împlinirea idealurilor ce ne-am făurit. Deci, din anumite puncte de vedere ne asemănăm mult cu Zaheu, dar rămâne să vedem dacă şi din alt punct de vedere, subliniat de textul Sf. Evanghelii. Este vorba, pe lângă tot felul de alte căutări, şi de căutarea lui Dumnezeu pe care Zaheu a realizat-o.

            Aceasta poate fi, ca multe alte acţiuni ale noastre, conştientă, deliberată, voluntară, după cum şi instinctivă. Îl căutăm pe Dumnezeu conştient pentru că cineva ne vorbeşte despre Dumnezeu. Pentru că cineva ne propovăduieşte credinţa. Ştim de la Sf. Pavel ca această credinţă vine din auzite (Rom. 10, 17), deci cineva ni‑L descoperă pe Dumnezeu ca valoare supremă spre care trebuie să tindem, de care trebuie să ne lipim sufletul. Ne vorbeşte despre Dumnezeu, şi dacă ne-a convins, începem să împlinim pas cu pas, cu posibilităţile ce ne sunt proprii, această căutare. Pe de altă parte însă, pe Dumnezeu Îl mai căutăm şi în mod natural, instinctiv, pentru că sufletul nostru este, cum ştim, scânteie din dumnezeire, de aceea el tinde în mod firesc să se întoarcă la Dumnezeu, să se apropie de El, să redobândească cu El comuniunea totală, plenară.

            Pe Dumnezeu Îl găsim peste tot: şi în noi înşine şi în locaşul de cult şi în afara locaşului de cult, la casele noastre. Atunci când Îl căutăm la noi acasă însă, parcă nu simţim prezenţa Lui la fel de concret ca atunci când Îl căutăm în casa Lui, în locaşul cel sfânt, căci şi Mântuitorul numeşte biserica, templul, casă a Tatălui ceresc (Luca 2, 39).

            Şi totuşi: de câte ori nu venim la biserică şi plecăm fără sentimentul că L-am găsit pe Dumnezeu! Poate oricui s-a întâmplat vreodată să plece de la biserică aşa cum a venit, fără să se fi petrecut vreo transformare deosebită în sufletul său.

            Atunci acel om nu L-a găsit pe Dumnezeu, deoarece pentru a-L găsi trebuie să existe două lucruri: o credinţă permanentă şi o dorinţă statornică şi profundă, în acest sens. Aici se potrivesc foarte bine cuvintele Fericitului Augustin care zicea: “Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”!

            Nu-L poţi găsi pe Dumnezeu dacă dai dovadă de o credinţă de ocazie şi dacă dorinţa ta de a-L găsi este sporadică, nu permanentă.

            Deci aceste două elemente amintite, deschid uşa sufletului nostru ca să poată intra acolo Împăratul slavei.

            Acest Zaheu a ieşit în întâmpinarea lui Dumnezeu, L-a căutat şi L-a găsit. A găsit ceea ce a căutat, deşi, cum vom vedea, Zaheu este un personaj destul de curios.

            El este vameş, mai mare al vameşilor, şi pentru că era bogat, făcea parte din aşa zisa lume bună, dar în sufletul său, el trăia stări contradictorii pe care nu şi le putea explica. De ce? Pentru că făcea abuzuri transformând uzul legii vamale în abuz personal, pentru că fura din ceea ce nu era al său, percepând taxe cu mult mai mari decât cele prescrise de tarifele vamale, fapt care, firesc, îl îmbogăţise.

            Ştim că, în general, cei bogaţi se gândesc mai puţin la Dumnezeu pentru că au de toate, îşi fac ei înşişi toate lucrurile de care au nevoie, în timp ce omul mai necăjit are mai mult de cerut de la Dumnezeu, şi lucruri materiale, dar poate mai mult lucruri spirituale; el cere răbdare, înţelegere, milostivire de la Dumnezeu. Cam aşa ne-am învăţat noi să privim situaţiile acestea, ale bogatului şi săracului, deşi întotdeauna pot exista excepţii.

            Zaheu era bogat, ni se spune; e de presupus deci că nu era vameş de puţine zile, ci de multă vreme; şi ca vameş vechi, bogat fiind, era cunoscut de cei din jur, şi totuşi, vedem că el, în momentul în care aude vorbindu-se de Hristos Cel ce făcuse atâta vâlvă în Israel, lasă toate şi nu se sfieşte de concetăţenii săi, se îmbulzeşte cu ceilalţi pe calea pe care urma să apară Hristos, ba mai mult se urcă într-un copac.

            Nouă ne-ar părea oarecum ridicol lucrul acesta. Am mai văzut poate prin copaci oameni mai de rând, atunci când se întâmplă ceva, undeva, şi când, în general, mulţimile se îmbulzesc. Dar oamenii zişi din lumea bună, nu prea se suie în copaci, ci se sfiesc oarecum să facă acte de felul acesta, care - cred ei - le-ar ştirbi din demnitatea sau autoritatea lor; şi totuşi Zaheu, bogat, bine îmbrăcat, se îmbulzeşte cu toţi ceilalţi şi se urcă în copac să-L vadă pe Mântuitorul Hristos. Ce va fi fost în sufletul său, nu ştim; pe de o parte fură din avutul semenilor săi, pe de altă parte este râvnitor spre o întâlnire pe care nici el nu putea s-o înţeleagă prea bine; ce voce îl chema pe calea aceea, ce impuls îl făcea să se urce în copac? Dar s-a simţit chemat, îndemnat, împins din urmă spre Hristos, chiar dacă nu ştia care vor fi urmările acestui act al său.

            Şi Mântuitorul Hristos ajunge în dreptul lui, se uită la el, “îşi ridică ochii” cum zice Sf. Evanghelie, îl vede, şi înainte ca Zaheu să-i adreseze vreun cuvânt, El i s-a adresat întâi. Dar e interesant să observăm un lucru: Mântuitorul nu dialoghează cu Zaheu, nu face o convorbire cu el. Ar fi putut să-i spună ceva care să fi necesitat o completare sau un răspuns din partea lui Zaheu. Mântuitorul nu l-a întrebat: “Zaheu, vrei să vin la casa ta?”, întrebare care ar fi necesitat un răspuns oarecare, ci, ştiindu-i viaţa, frământările, păcatele, ştiind că aici este ceva de recuperat, îi zice simplu: “Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi se cade să fiu în casa ta” (Luca 19, 5).

            Trebuie remarcat aici că nimeni nu i-a spus Mântuitorului cum îl cheamă pe omul acela suit în copac şi totuşi, Zaheu, simţindu-se chemat pe nume, va fi fost cuprins de un fior, de emoţii, căci el nu se aştepta să fie strigat pe nume; poate el s-ar fi dorit nevăzut de cei din jur, ţinând cont de situaţia sa, dar Mântuitorul îi zice pe nume şi-l trimite acasă zicându-i că trebuie - vedeţi, nu-i zice “aş dori să vin” sau “voi veni la tine”, ci “trebuie să vin în casa ta” sau “mi se cade să fiu” - după alte traduceri ale Sf. Scripturi.

            Şi Zaheu, relatează Sf. Evanghelie, a mers acasă, s-a pregătit şi L-a primit pe Iisus cu bucurie. Deci iată deja, cuvântul scurt al Mântuitorului, a produs roadă în sufletul său: bucuria. Bucuria este dar al Duhului Sfânt şi Mântuitorul a semănat cuvântul dumnezeiesc în sufletul lui Zaheu printr-o simplă adresare, şi aceasta a şi dat rod. Deci este de la sine înţeles că prezenţa personală a Mântuitorului Hristos în casa lui şi o întreagă conversaţie pe care o va fi avut acolo, cu atât mai mult vor fi dat roadă, şi au dat, căci ştim că Zaheu a fost mântuit: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam” a zis Iisus (Luca 19, 9); deci nu numai el, ci întreaga sa familie a fost mântuită.

            Zaheu, mai putem înţelege că a ieşit în întâmpinarea Domnului, poate şi din curiozitate, căci aşa cum ştim, Mântuitorul vorbea ca unul care avea putere (Matei 7, 29) fapt atestat şi de cei care au fost trimişi să-L prindă pe Iisus şi care au mărturisit: “niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7, 46).

            Deci este normal ca prezenţa şi activitatea de excepţie a Mântuitorului să fi stârnit vâlvă în Israel. Şi iată, Zaheu, o fire curioasă, vrea să vadă pe Acesta despre care se vorbea atât de mult, iar curiozitatea sa se dovedeşte a fi, până la urmă, mântuitoare.

            Tocmai de aici înţelegem că pe lângă păcatele pe care le avea, Zaheu avea şi calităţi, avea un suflet sensibil. Curiozitatea este, în general, un semn de sensibilitate, de receptivitate la ceea ce se petrece în jur. De câte ori, când se petrece ceva, undeva, vedem cum unii oameni trec fără să fie interesaţi, în timp ce alţii se opresc din drumul lor, pierd un pic de timp şi se duc să vadă ce se întâmplă.

            Dacă deci curiozitatea dovedeşte sensibilitate, receptivitate sufletească, aceasta la rândul său de multe ori duce la implicarea şi participarea la ceea ce se petrece în jur. Se întâmplă uneori că te duci să vezi ce se întâmplă undeva şi constaţi că nu prea mai poţi să pleci de acolo, găseşti un om care-ţi cere ajutorul şi trebuie să stai, şi dintr-o dată te angajezi, te implici în viaţa cuiva, te legi de acesta, devii dependent întrucâtva de ceea ce se petrece în jur. Deci Zaheu, va fi avut o disponibilitate sufletească de a se angaja în lucrurile cu care intra în contact. Tocmai de aceea Mântuitorul voia să-l salveze, căci era păcat ca un om ce avea anumite lucruri bune să piară, deşi, ştim de la Sf. Apostol Pavel că “Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) şi că nimeni dintre oameni, oricât ar fi de păcătos, nu este irecuperabil, ci că fiecare are un dar primit de la Dumnezeu, care prin Duhul Sfânt poate fi înmulţit.

            De aceea, pentru că nimeni nu este fără de dar, nimeni nu are dreptul să nu spere în mântuire; în consecinţă, disperarea este un păcat atât de mare pentru că ea anulează darurile lui Dumnezeu, şi cel ce anulează darul lui Dumnezeu în sufletul său, acela stinge Duhul, şi tocmai de aceea Sf. Apostol Pavel îndeamnă cu atâta insistenţă: “Nu stingeţi Duhul” (I Tes. 5, 19).

            Mântuitorul îi spune lui Zaheu: “Astăzi se cade că fiu în casa ta” (Luca 19, 5).

            O singură dată a mai vorbit Mântuitorul această frază şi este interesant de remarcat lucrul acesta; când era mai mic, la 12 ani, aflându-se în templu, când părinţii Lui L-au găsit acolo, El le-a zis: “Nu ştiaţi că în casa Tatălui Meu Mi se cade să fiu?” (Luca 2, 49).

            M-a frapat această asemănare, între casa lui Zaheu în care se cade ca Mântuitorul să fie, şi casa Tatălui Ceresc în care, de asemenea, se cade ca El să fie. Este interesantă asemănarea, paralela între casa omului, între casa noastră - căci aşa cum am zis, Zaheu suntem fiecare dintre noi - în care se cade ca Iisus să fie, şi casa lui Dumnezeu, în care, în egală măsură se cade ca El să fie. Câtă înălţare, pe ce treaptă de demnitate ne urcă Mântuitorul Hristos!

            El trebuie să stea şi în casa Tatălui ceresc, dar să facă şi din casa noastră un templu, o casă a Tatălui ceresc, o împărăţie, căci unde este Mântuitorul este Împărăţia.

            Să nu uităm în acest context că şi trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, cum zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 6, 19), de aceea se impune o atenţie deosebită la această paralelă, căci acest se cade face parte din planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii.

            Gândindu-ne acum la noi înşine: faţă de acest plan, noi unde nu situăm? Îl ajutăm sau Îl împiedicăm pe Dumnezeu în împlinirea lui?

            Dacă Îl ajutăm, cum o facem? Să facem ca Zaheu, căutându-L, apoi ieşindu-I în întâmpinare lui Hristos, deci aproapelui nostru, căci aşa cum spune şi Însuşi Mântuitorul, şi cum interpretează apoi şi Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos se află în fiecare semen al nostru. Slujindu-l pe acesta, Îl slujim pe Hristos. De vrei să-L ai pe Hristos în casa Ta, nu trece indiferent pe lângă semenul tău. Fii curios, vezi ce-i cu el, ce probleme are, cum îl poţi ajuta, ce nevoie ar avea, fii receptiv la prezenţa lui lângă tine. Şi prin această atitudine care generează un întreg mod de a fi Îl aduci pe Hristos în casa ta, faci legătura între pragul casei tale şi pragul casei lui Dumnezeu, te înscrii pe drumul Împărăţiei, fapt care merită toată osteneala şi efortul, cu atât mai mult cu cât ştim că având-o pe aceasta, nici celelalte nu ne vor lipsi, după cum Iisus ne îndeamnă şi ne promite: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 17 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

După Sf. Slujbă va avea loc a 28-a ediţie a Simpozionului dedicat Unirii Principatelor Române (programul este mai jos).

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 31-a după Rusalii unde textul Sf. Evanghelii ne vorbeşte despre vindecarea orbului din Ierihon, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Condiţiile cererii

Meditaţie la Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon; Luca 18, 35-43)

Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla,

 bateţi şi vi se va deschide

 (Matei 7, 7)

Pentru că suntem fiinţe în nevoie, pentru că suntem dependenţi unii de alţii şi cu toţii de Dumnezeu, pentru că nimic nu putem face numai prin noi înşine, de aceea, în viaţa de zi cu zi, de nenumărate ori suntem în situaţia de a merge la cineva şi de a-i cere ajutorul. Şi se întâmplă că primim un răspuns pozitiv, sau primim unul negativ. Când primim un răspuns pozitiv, ne bucurăm şi uneori ne gândim să mulţumim, dar se întâmplă şi să gândim că vom mulţumi mai târziu şi apoi uităm. Când primim însă un răspuns negativ, ne supărăm şi de multe ori judecăm, ca şi cum persoana la care am fost să ne ajute era datoare să ne ajute, şi atunci se crează tulburări în relaţiile dintre noi, fie că sunt relaţii de familie, de prietenie, de vecinătate, sau de altă natură.

Textul Sfintei Evanghelii de astăzi prezintă un exemplu de cerere, care deşi făcută în mod aparent simplu, nu a fost refuzată de Mântuitorul Hristos. Exemplul acesta ce vine din partea unui orb care cerşea pe drumul Ierihonului, poate să ne fie de mare folos duhovnicesc în viaţa de zi cu zi, atât pentru relaţiile noastre umane, cât şi, mai ales, pentru relaţia dintre noi şi Dumnezeu, deoarece înainte să cerem la alţii, noi cerem de fapt lui Dumnezeu şi ştim că de cele mai multe ori când ne ajută, El ne ajută prin alţii.

Este interesant de observat că de obicei şi de la Dumnezeu când cerem ceva, aşteptăm să ni se răspundă pozitiv. Nu mergem la Dumnezeu cu ideea că s-ar putea să ne refuze. În general, când ne rugăm, pentru orice, aşteptăm ca Dumnezeu să ne dea. Şi nu de puţine ori, când nu vedem cererea noastră împlinită, ne supărăm şi pe Dumnezeu, întocmai cum de multe ori ne supărăm pe semenii noştri. Pentru că într-adevăr, deşi Mântuitorul Histos spune: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, (Matei 7, 7), de multe ori cererea noastră rămâne neauzită, aşa cum spune şi Victor Eftimiu într-o piesă de teatru: „Când ceri, nu totdeauna găsi-vei o răsplată/ Când baţi, nu totdeanua vezi poarta descuiată.” Deci sunt motive pentru care cererea noastră, uneori, se loveşte de un zid de nepătruns, pe care noi nu-l înţelegem şi de aceea, ne tulburăm. Dacă am putea înţelege motivul pentru care Dumnezeu ne refuză, sau aproapele nostru mai ales, atunci fie parlamentăm, discutăm, argumentăm şi criticăm, fie ne supărăm şi nu mai vrem să auzim de persoana aceea. Ori ambele. De aceea unori e mai bine să nu înţelegem.

Două lucruri sunt absolut capitale pentru împlinirea unei cereri. Şi aceste două lucruri le înţelegem din cazul orbului care  a cerut aşa de simplu să fie vindecat. În primul rând trebuie să ştim când să cerem şi în al doilea rând cum să cerem. Ne dăm seama cu toţii că trebuie să ştim când şi cum cerem pentru ca cererea să fie împlinită, dar de cele mai multe ori nu dăm atenţia cuvenită acestor două condiţii. Şi cu toate că le ştim, când este vorba de aplicare în viaţa de zi cu zi, deşi este interesul nostru, şi aici este paradoxul, totuşi nu le punem în aplicare; cu alte cuvinte, nu reflectăm îndeajuns la acel când şi la acel cum cu care trebuie să ne înfăţişăm la cel de la care vrem să cerem ceva.

Deci, să le luăm pe rând. Întâi vorbim de timpul oportun, de momentul potrivit al unei cereri. Prin rânduiala lui Dumnezeu orbul îl abordează pe Mântuitorul la momentul potrivit. În primul rând, aşadar, întâlnirea dintre ei a fost providenţială din punct de vedere al timpului. Asta şi pentru că Iisus, fiind înconjurat de lume, putem gândi că a dorit să-şi arate încă o dată dumnezeirea făcând această minune. În al doilea rând, orbul L-a numit pe Iisus „fiu al lui David” şi se poate considera că Mântuitorul a vrut ca toţi cei prezenţi să asculte această importantă mărturisire despre descendenţa regală a Sa. Orbul deci L-a întâlnit, L-a „prins” pe Iisus la timpul potrivit.

Se întâmplă acelaşi lucru şi cu noi, când cerem unii de la alţii ceva. Dacă nu ne adresăm unul altuia în momentul oportun, cum am zice noi, să ne prindă în toane bune, atunci, chiar dacă am putea ajuta, e posibil că nu avem dispoziţie, că suntem supăraţi, etc., în momentul respectiv şi, simplu, îl întoarcem pe celălalt spunând că nu putem ajuta. Dar dacă cineva vine să ne ceară ajutorul după ce ne studiază puţin, după ce ne cunoaşte momentele mai bune, dispoziţiile, înclinaţiile, sau în momentul în care am avut o bucurie, atunci parcă primim cu mai multă deschidere pe cel de lângă noi şi mai degrabă suntem înclinaţi să ajutăm, să întindem o mână. Deci, momentul, timpul potrivit al unei cereri este o condiţie capitală pentru împlinirea acesteia.

Dar dacă momentul este important, atunci maniera în care cerem este încă şi mai importantă. Deci cum cerem? Să vedem cum a cerut orbul. Orbul face o introducere. El nu vine la Mântuitorul, chiar aşa de simplu, deşi aparent totul pare simplu. El foloseşte un deosebit de important captatio benevolentiae. Atrage atenţia lui Iisus printr-o expresie care însemna foarte mult pentru cei din jur şi pentru Mântuitorul Hristos. Orbul strigă: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine” (Luca 18, 38). Acest apelativ este important pentru că Mântuitorul voia să dovedească celor din jurul Lui că este de viţă împărătească. Mulţi nu-L credeau şi acesta era deja un punct cheie în misiunea Mântuitorului. E ca şi cum orbul Îl ajută pe Iisus în acest aspect al prezenţei şi lucrării Sale în lume, şi asta în sensul că Mântuitorul îşi dovedeşte mesianitatea şi prin descendenţa din neam împărătesc, din neamul lui David, care a avut un rol aşa de important în istoria poporului ales. Dar apelativul folosit de orb putea să mai aibă un sens: pur şi simplu, când zice „Iisuse, Fiul lui David” este ca şi cum i-ar fi spus: „Te ştiu, Iisuse, eşti din viţă nobilă, eşti un om nobil, deci trebuie să mă ajuţi.”  Psihologic vorbind, când te adresezi cuiva care este mai mare decât tine, sau când plasezi pe interlocutorul tău, mai ales de la care ceri ceva, mai sus decât tine, cum fiecăruia, de altfel, îi face plăcere să fie tratat, mai multe şanse sunt să se deschidă sufleteşte să dea o mână de ajutor.

Minunea vindecării orbului ne atrage atenţia asupra modului în care trebuie să ne abordăm unii pe ceilalţi, şi mai mult decât atât, asupra modului în care trebuie să-L abordăm pe Dumnezeu, căci şi când venim la Dumnezeu trebuie să venim cu o introducere, cu o captare a bunăvoinţei, iar această captare nu are doar o simplă funcţie stragetică, ci joacă un rol important în neîncetata noastră conştientizare cu privire la cine este Dumnezeul nostru către care alergăm spre ajutor. De aceea şi rugăciunile noastre de cerere încep cu o introducere în care Îl descriem pe Dumnezeu în atotputernicia şi mila Sa. Iată un exemplu în rugăciunea Împărate ceresc: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, […] vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte Bunule, sufletele noastre.” Se vede aşadar, că prototipul, structura, chiar şi literară a unei rugăciuni, a celor mai multe rugăciuni, este concepută pe modelul cererii orbului. De aceea în rugăciunile noastre către Dumenzeu este bine să folosim acest model, adică să recunoaştem întâi atotputernicia divină, darurile lui Dumnezeu, generozitatea şi dragostea Sa, şi apoi să cerem ceea ce avem nevoie. La fel şi în cazul apelării la semenii noştri.

Însă, dacă vorbim despre când şi despre cum, atunci când ne referim la rugăciune, momentul oportun, momentul cel mai potrivit ca să ne apropiem de Dumnezeu şi să-I cerem este Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Ea reprezintă culminarea şi sublimarea rugăciunilor noastre private. Aici ne sfinţim prin împărtăşirea cu Sf. Taine, primim „har peste har”, aici ne rugăm pentru noi şi unii pentru alţii, Sf. Liturghie întrunind ambele condiţii ale rugăciunii de cerere: timpul oportun şi maniera cererii. Aici primim adevăratul curaj  şi temei pentru a ne apropia de Dumnezeu aşa cum ne îndeamnă Însuşi Mântuitorul Hristos: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide” (Matei 7, 7).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 17 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

După Sf. Slujbă va avea loc cea  de-a 28-a ediţie a Simpozionului anual „M. Eminescu”.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica a 29 după Rusalii unde Sf. Evanghelie ne vorbeşte despre vindecarea de către Iisus a celor zece leproşi, vă împărtăşesc câteva gânduri pe această temă.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Condamnaţi, pe drumul din afara cetăţii

Meditaţie la Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproşi; Luca 17, 12-19)

Cât este de bine şi cât e de frumos

să locuiască fraţii în unire.

Ps.132,1

            Iată o constatare a psalmistului în deplină concordanţă cu învăţăturile Mântuitorului, în general, pentru că se asociază cu tot ceea ce Mântuitorul Hristos a învăţat despre comuniune, despre comuniunea prin care ne mântuim. In acest text inspiratul autor vorbeşte despre absoluta necesitate a noastră de a trăi în comuniune, în colectivitate. Dar ca să poţi trăi în colectivitate trebuie să fii creator de armonie, să ştii să faci din legătura ta cu cei din jur, o relaţie armonioasă. Desigur poţi să ai relaţii cu cei din jur doar la un nivel superficial, epidermic, şi atunci, în fond, nu trăieşti în colectivitate, în comuniune.

             Una este când trăieşti singur, izolat, rupt de ceilalţi, şi alta când eşti în mijlocul prietenilor, al cunoscuţilor, al celor din familia ta. Când eşti cu alţii chiar pe care nu-i cunoşti, te simţi mai în siguranţă, ai sentimentul certitudinii trăirii, atunci te simţi poate apreciat pentru unul din darurile pe care le ai de la Dumnezeu, sau pentru mai multe, sau pentru toate. Când eşti în comuniune, în colectivitate, ai sentimentul utilităţii, simţi şi ştii că poţi să faci ceva pentru cineva. Acesta este un lucru deosebit de important, pentru că sunt atâţia dintre noi care trăiesc în acute şi cronice crize spirituale, pentru că la un moment dat al vieţii lor au impresia, şi poate trăiesc într-o anumită măsură starea aceasta, că ei nu mai sunt utili celor de jurul lor. Se înţelege că o adevărată trăire în societate ne întăreşte întru aceste sentimente de siguranţă care ne fac ca şi mai mult să ne integrăm. Si dimpotrivă, ne putem uşor imagina cât este de dureroasă trăirea în afara comunităţii, nu atunci când te duci tu singur în afara ei, încercând să păstrezi comuniunea, legătura spirituală cu ea, ca în cazul pustnicilor, de pildă, ci mai ales atunci când eşti exclus din comunitate de către membrii acesteia.

            Un astfel de caz ne pune înainte Sfânta Evanghelie de astăzi. Un caz de excludere din comunitate. Este cazul celor zece leproşi. Stim că leproşii erau excluşi din familiile lor, din sate, din cetăţi, pentru că erau pericol de contaminare publică. Si era normal să fie aşa. Insă ce simţeau ei în inima lor atunci când erau trimişi afară din sat şi când trebuiau să umble prin pustiu şi alte locuri neumblate? Desigur că durerea lor nu o putem înţelege. Ne putem imagina numai,  în primul rând că sufereau din cauza bolii, că aveau o durere fizică pe care trebuiau să o suporte în permanenţă, pentru că lepra era o boală incurabilă. Pe lângă durerea fizică a bolii de care sufereau, mai sufereau şi sufleteşte. Sufereau sufleteşte pentru că orice om bolnav trupeşte suferă şi sufleteşte, pentru că nu este integru, pentru că este bolnav. Il doare şi trupul, îl doare şi sufletul. Si în al treila rând trebuie să ne imaginăm durerea acestora pentru că erau excluşi din comunitate. O întreită durere. Ei trebuiau să plece în deşert şi inima lor se transforma într-un deşert de disperare pentru că ştiau că în familiile lor ei nu mai aveau ce căuta. Ei ştiau că toată lumea îi va ocoli, că sunt destinaţi şi deşertului celui din afară, dar şi deşertului din sufletele lor. Si atunci iată-i pe aceşti leproşi strigându-şi durerea pe drumul din afara cetăţii pe care umblau, şi noi ştim că strigătul durerii este cel mai adânc şi cel mai autentic şi că strigătul durerii totdeauna ajunge până la cer. Si a ajuns. Mântuitorul Hristos l-a auzit întru cunoaşterea Sa dumnezeiască pentru că El se îndrepta spre aceia care trăiau în astfel de stări. Mântuitorul Hristos era cel care vindeca pe bolnavi, cel care îi mângâia pe întristaţi, cel care vorbea limbajul cerului şi-l aducea pe pământ, cel care întemeia pe dragoste o societate nouă. Incă şi astăzi Mântuitorul este cel care eliberează şi uneşte, cel care dăruieşte hrană celor flămânzi, cel care vindecă şi reintegrează în societate, cel care iartă şi mângâie, cel care şterge toată lacrima de la toată faţa.

            El i-a auzit, i s-a făcut milă de ei, i-a vindecat şi mai mult decât atât, i-a reintegrat în societate, căci, aşa cum relatează Sfânta Evanghelie, Mântuitorul zice către ei: “Mergeţi în satul vostru, în cetate şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14). Deci iată, trebuiau să intre în cetatea lor, să se facă de către preoţi constatarea că sunt vindecaţi şi să-şi poată reîncepe viaţa lor normală de mai înainte.

            De ce a făcut Mântuitorul Hristos această minune? Să ne întrebăm: a făcut-o ca să impresioneze publicul cu o vindecare miraculoasă a unor oameni care trăiau momente dramatice şi care aveau după aceea să vorbească de El şi să-i facă publicitate? Mai mult ca sigur, nu! Atunci, a vrut Mântuitorul să vorbească prin această minune despre dragostea şi milostenia lui Dumnezeu? Fără  îndoială că da, dar nu numai atât. Prin această minune, Mântuitorul Hristos a vrut să vorbească şi despre reintegrarea în societate, în comunitatea de credincioşi, despre indiferenţă şi neindiferenţă. Hristos Domnul n-a fost niciodată indiferent. El a integrat în societate pe toţi cei care se simţeau la periferia acesteia, care se simţeau izolaţi, marginalizaţi. El i-a adus la centru. Oriunde se afla Mântuitorul acolo se afla, de fapt, centrul societăţii. Indiferent că era în deşert, în Ierusalim, în templu sau în alt loc, unde era El, acolo era centrul; şi dacă El mergea spre marginalizaţi şi era împreună cu ei la periferie, în momentul acela periferia nu mai era periferie, ci devenea centru.

            Prin aceasta vedem cum Fiul lui Dumnezeu îi făcea pe toţi cei cu care venea în contact să se simtă valorificaţi, să se simtă utili, acceptaţi, trăindu-şi viaţa şi rolul pe care fiecare din ei, din noi, îl avem într-o comunitate. El n-a trecut niciodată indiferent pe lângă nimeni, ceea ce înseamnă că nici unul din cei care se numesc cu numele Domnului Hristos nu trebuie să treacă indiferent pe lângă fratele, pe lângă aproapele său. Pentru că vedem chiar în pilda de faţă că indiferenţa este asociată cu nerecunoştinţa şi nerecunoştinţa este într-un fel bătaia de joc faţă de acela pentru care ar trebui să manifeşti sentimente de recunoştinţă, şi bătaia de joc se întoarce până la urmă împotriva ta ca un bumerang, ca o armă cu care te loveşti tu însuţi mai târziu. Mântuitorul reintegrează pe om în condiţia sa adevărată, umană. Pentru că izolarea, separarea, ruperea, ruptura, alienarea, înstrăinarea, nu sunt altceva decât o anumită imagine a morţii, iar Fiul lui Dumnezeu a venit să aducă viaţa şi încă din beşlug (Ioan 10,10). Deci Mântuitorul s-a împotrivit tuturor formelor de rupere a comuniunii, de înstrăinare a insului de societatea în care trăieşte. El a arătat prin ceea ce a făcut că omul trebuie să se construiască pe sine, să se zidească în aşa fel încât prin tot ceea ce face, să nu ajungă să fie exclus din comunitate pe de o parte, iar pe de altă parte să nu se facă el prilej de ruptură în cadrul comunităţii, pentru că şi una şi cealaltă sunt imagini, forme diferite ale morţii.

            Inţelegem de aici că Omul este un ideal sau o sarcină de îndeplinit. In acelaşi timp şi societatea este pentru fiecare om în parte un ideal şi o sarcină de îndeplinit. In realizarea acestui ideal nimeni nu trebuie să şovăiască pentru că de atâtea ori o şovăire poate anula un ideal, ne poate dezechilibra statornicia, ne poate şubrezi trăirea în societate; datorită unei şovăiri putem lăsa să treacă pe lângă noi pe cei ce au nevoie de noi şi prin aceasta nu-i construim şi nu ne construim. Deci nu folosim nici societăţii care trebuie mereu consolidată prin participarea noastră directă, activă, personală.    

            Cunoaştem din experienţa noastră cotidiană că, deşi suntem aproape tot timpul inconjuraţi de alţi oameni, de atâtea ori trecem unii pe lângă ceilalţi pe stradă, la serviciu şi în toate locurile publice fără să remarcăm atunci când unul dintre noi este într-o greutate; şi grav este faptul că aceasta se întâmplă şi între creştinii botezaţi.

            Mântuitorul Hristos a spus când a venit unul din cei zece leproşi să mulţumescă pentru vindecare: “Dar ceilalţi nouă unde sunt?” (Luca 17,17) Intr-adevăr, unde erau ceilalţi nouă? Ceilalţi nouă erau, desigur, pe drumul spre cetate, spre familiile lor. Insă întrebarea Mântuitorului vizează altceva. El vrea să arate că nu numai integrarea fizică în societate o urmăreşte şi a urmărit-o prin acea minune. N-a urmărit doar să-i facă sănătoşi, să nu mai poată contamina pe nimeni cu boala lor şi să trăiască normal din nou. Ceea ce a urmărit El a fost reintegrarea morală mai întâi. Ori un nerecunoscător nu va fi niciodată un reintegrat în societate pentru că prin această atitudine în loc să se integreze el, dimpotrivă, se distanţează de cei din jurul său. De aceea Mântuitorul pune accent pe această problemă şi o formulează în aşa fel încât să înţelegem că o spune cu mustrare şi părere de rău pentru superficialitatea de care au dat dovadă ceilalţi.

            Din discuţia pe care a avut-o cu cel care s-a întors recunoscător, se vede că Domnul Hristos nu i-a condamnat în mod definitiv pe cei ce n-au revenit. Poate nici noi nu-i condamnăm definitiv; le acordăm pe undeva o circumstanţă atenuantă, le acordăm un crezământ oarecare, şi anume că erau aşa de bucuroşi de vindecare după o durere cu adevărat sfâşietoare, încât pur şi simplu au uitat să se întoarcă, fiind poate cu gândul să împlinească porunca Mântuitorului “mergeţi şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17,14). Mai simpli în gândirea lor, ei au crezut că trebuie să meargă să împlinească cuvântul  Mântuitorului, bucuroşi nespus de minunea neaşteptată ce s-a întâmplat cu dânşii. Insă din cuvântul de mustrare al Domnului, cu toată această înţelegere pe care am putea oarecum să le-o acordăm, vedem că totuşi, chiar şi în marile bucurii care vin după marile suferinţe nu trebuie să uităm pe aceia care ne creează bucuria, sau cum s-ar spune, din cauza copacilor să nu mai vedem pădurea, ci dimpotrivă, indiferent ce am avea de făcut în momentul în care trăim o mare bucurie, se impune în primul rând să ne gândim la acela care ne-a dat-o.

            Aşa se cuvine să ne întrebăm şi noi pe noi  înşine. Căci pericopa aceasta este spusă şi pentru noi. Ne întrebăm : nu suntem oare, la vreun anumit nivel şi noi în cazul acestor nerecunoscători leproşi? Oare suntem întotdeauna mulţumitori faţă de Părintele ceresc pentru tot ceea ce ne dă în fiecare zi, şi faţă de semenii noştri, pentru ceea ce primim direct sau indirect de la ei în fiecare zi? Oare atunci când ne sculăm în fiecare dimineaţă şi ne bucurăm de lumina zilei şi de constatarea că trăim, se duce întâi şi întâi gândul nostru către Dumnezeu în semn de mulţumire făcând sfânta cruce pentru că Dumnezeu ne-a ţinut în viaţă peste noaptea din care am ieşit? Ne întrebăm noi cu ce suntem mai buni decât zecile, sutele, miile şi sutele de mii de oameni de pe întreaga planetă care în aceeaşi noapte din care noi am ieşit, ei n-au mai ieşit, ci au trecut în viaţa de dincolo în diferite împrejurări şi în diferite feluri?

            Aşadar recunoştinţa este una din calităţile fundamentale ale profilului moral al fiecărui credincios în parte. Prin ea, creştinul se leagă de ceilalţi, se construieşte pe sine, îi construieşte şi pe ei şi pune nişte baze solide societăţii sau comunităţii din care face parte.

            Este un talent şi o vocaţie să ieşi din tine şi să trăieşti între oameni, în lumea oamenilor. Este grea această lume a oamenilor, oamenii sunt dificili, vor multe, foarte adesea nu te înţeleg, foarte adesea sunt în conflict declarat sau nedeclarat cu oricine. Dar tocmai de aceea se şi spune că a trăi este o artă. Să ştii să trăieşti este un lucru mare, deosebit de important; dar să nu trăieşti pentru tine, căci arta de a trăi nu se referă la a trăi pentru tine, ci a trăi pentru ceilalţi, în mijlocul celorlalţi, în lume; arta de a trăi mai presupune să trăieşti în realitate, sau dacă vrem, în real şi în ideal în acelaşi timp. Să trăieşti în prezent şi în viitor în acelaşi timp, ca cetăţean al timpului şi ca cetăţean al eternităţiii, al Impărăţiei lui Dumnezeu. Dar toate acestea trebuiesc întemeiate pe iubire, pe o simpatie generală faţă de toţi oamenii cunoscuţi şi necunoscuţi, care te înţeleg şi care nu te înţeleg, acordându-le tuturor (pentru ce ar putea ca ei să aibă negativ faţă de tine) orice fel de circumstanţă atenuantă. Spuneam că arta de a trăi se întemeiază pe iubire. Sufletul care iubeşte, acela dăruieşte lumii lumina şi căldura lui Dumnezeu, iar sufletul care nu iubeşte, acela nu trăieşte, acela funcţionează ca o maşină, acela vegetează ca o plantă; ori în funcţionare sau vegetare nu este adevărată trăire spirituală. Când iubeşti îl ai pe Dumnezeu, desigur nu în sensul de posesiune, ci de prezenţă; când îl iubim pe aproapele nostru, îl avem pe Dumnezeu în suflet. Ori, când Il avem pe Dumnezeu în suflet, Il dăruim. Nu poţi să-L dăruieşti pe Dumnezeu dacă nu-L ai şi nu poţi să-L ai dacă nu-L iubeşti, şi nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-l iubeşti pe aproapele tău, aşa cum spune Sfântul Ioan teologul.

            Deci iată că lucrurile se înlănţuiesc unul cu celălalt atât de bine încât în această legătură de iubire, indiferenţa nu poate să-şi găsească loc. Recunoştinţa, faptul de a fi mulţumitor, constituie o temelie pentru construirea, pentru edificarea sufletească a omului şi a  comunităţii.

            Inţelegem din pilda Sfintei Evanghelii că se impune să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a participa la integrarea în comuniunea noastră bisericească, duhovnicească, a tuturor celor pe care îi vedem nemângâiaţi, supăraţi, în orice fel de dureri şi în diverse probleme. Se impune să fim cu luare aminte la prezenţa semnificativă a celui de lângă noi, să vedem dacă totul este în regulă sau sunt probleme, şi dacă sunt, să fim gata a da o mână de ajutor.

            Sfântul Apostol Iacob spune că “cel ce va aduce pe un păcătos de pe calea pierzării pe calea pocăinţei, acela va salva un suflet de la moarte” (Iacob 5,20).

            Ce înseamnă a aduce un păcătos de pe calea pierzării pe calea îndreptării, a mântuirii? A-l aduce de pe calea care pleacă afară din comunitate, afară din cetate, de pe calea leprei, a morţii, pe aceea a Bisericii. Când e vorba să ajutăm pe cineva suntem de neînlocuit; nu putem conta pe suplinitori. A ajuta pe cineva este un act de curaj; aceasta implică risc, de multe ori, dar şi o anumită filosofie mai rar întâlnită în zilele noastre, o filosofie ca cea a lui Albert Schweitzer; când el s-a dus la leprozeriile din Africa să îngrijească pe aceşti exilaţi ai sorţii el nu şi-a pus întrebarea: Ce mi se va întâmpla mie dacă eu voi merge la ei? aşa cum mulţi judecau, ci a gândit: Ce li se va întâmpla lor dacă eu nu voi merge la ei? Intr-adevăr, a ajuta înseamnă să creezi ceva în sufletul celui în nevoie, să creşti ceva acolo, înseamnă să participi, prin faptul de a crea ceva în sufletul lui, la opera mare de creaţie a lui Dumnezeu. A ajuta pe cineva înseamnă să te faci semnul vizibil al dragostei lui Dumnezeu care şterge toată lacrima de la toată faţa.

            “Cât este de bine şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire!” (Ps.132,1).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că pe data de 6 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

şi va fi urmată de slujba sfinţirii celei mari a apei, afară, în curtea Bisericii, în faţa tradiţionalei şi monumentalei cruci de gheaţă-

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm la marele praznic al Bobotezei, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de semnificaţia Botezului Domnului nostru.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Tainele Bobotezei

Meditaţie la praznicul Botezului Domnului

De este între voi însetat cineva să vină la Mine şi să bea.

(Ioan 7, 38)

Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată încheiem astăzi, de marele praznic al Bobotezei, care se leagă strâns de slujba de mâine dedicată sfântului prooroc Ioan Botezătorul, ciclul sfintelor sărbători de iarnă. Trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, acum la început de an, că ne-a învrednicit să petrecem aceste sfinte sărbători cu bucurie duhovnicească, cu sănătatea pe care fiecare a avut-o, mai bună sau mai puţin bună în unele cazuri, dar cu ajutorul lui Dumnezeu mergând înainte. Cât ne va da Dumnezeu viaţă, viaţa care ne este aşa de dragă.

Este un lucru extraordinar să-L auzi pe Mântuitorul Hristos strigând cuvintele acestea: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea”, cuvinte prin care răspunde dragostei noastre, setei noastre de viaţă. Dumnezeu este izvorul vieţii. Metafora aceasta este perfectă pentru că izvorul se leagă de apă, dar în acelaşi timp izvorul vieţii înseamnă originea vieţii, noi ştiind că viaţa vine de la Dumnezeu. Este foarte important să conştientizăm, să realizăm faptul că viaţa este un dar divin şi că fiind însetaţi de ea suntem însetaţi de Dumnezeu, care este izvorul vieţii. Când Mântuitorul ne cheamă să ne potolim setea, setea de viaţă când Iisus strigă: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea”, ne cheamă, de fapt, să ne împărtăşim cu Însuşi Dumnezeu aşa cum la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, ne împărtăşim cu însuşi trupul şi sângele Mântuitorului Iisus Hristos.

Ştim cu toţii episodul biblic despre Sfântul Ioan Botezătorul care boteza în Iordan. Avea Sfântul Ioan un dar aparte, o harismă, o putere pe care nimeni altul n-o avea, decât după el Mântuitorul Hristos. Ne întrebăm: cum şi în ce calitate făcea el pe oameni să vină la el şi să-şi mărturisească păcatele? Ne punem această întrebare deoarece el nu venea de la templu, nu era un rabin oficial care făcuse şcoala cu alţi rabini, teologi, cărturari, farisei, etc. Aceia aveau un fel de autoritate oficială şi puteau îndemna lumea să meargă la sinagogă, şi oamenii mergeau. Puteau îndemna lumea să împlinească anumite ritualuri pentru că aveau autoritatea.

Sf. Ioan Botezătorul reprezintă un caz extraordinar, cu totul unic; el nu avea o astfel de autoritate, ci una total diferită. El sălăşluia în pustie, ne spune textul evanghelic, mânca lăcuste şi miere sălbatică şi se îmbrăca în haină aspră de păr de cămilă având sandale în picioare şi predica împărăţia lui Dumnezeu care avea să vină. Deci avea o viziune foarte clară despre împărăţia lui Dumnezeu pe care Însuşi Mântuitorul a predicat-o, pentru că, aşa cum ştim, El şi-a început activitatea Sa predicatorială, publică, prin cuvintele acestea de vestire a împărăţiei. Unii se puteau întreba: cine era acest om la care aleargă nu doi, trei, ci mulţimi întregi de oameni din diverse regiuni ale locului şi care îl urmau în pustie şi la Iordan unde îşi mărturiseau păcatele şi erau botezaţi? Deci e clar că era investit de Dumnezeu cu o putere, o harismă, cu un dar cu totul şi cu totul special care îi pătrundea pe oameni şi îi determina să-l asculte, aşa cum s-a dovedit apoi în viaţa Mântuitorului.

Iisus vine şi El să se boteze de către Ioan în apele Iordanului şi face aceasta pentru două motive principale: primul este pentru a confirma în faţa publicului că Ioan făcea ceea ce făcea cu autoritate divină, căci Mântuitorul şi-a descoperit dumnezeirea Sa pas cu pas în toată viaţa şi activitatea Sa publică.

Al doilea motiv pentru care Iisus se botează este legat de păcatele lumii. Iisus n-avea ce mărturisi ca păcate personale cum ceilalţi mărturiseau. El a venit să împace pe om cu Dumnezeu ştergând păcatele lumii mai întâi prin Botez şi apoi prin jertfa de pe cruce.

Acest lucru este extraordinar: cu Iisus păşim din extraordinar în extraordinar. Nimic nu este ordinar în toate momentele vieţii Sale.

Vorbind de păcat trebuie să ne gândim şi la păcatul strămoşesc. Am învăţat că acesta se şterge prin botez, dar asta nu este întreaga poveste a vieţii noastre. La botez, cu ştergerea păcatelor protopărinţilor noştri, povestea noastră abia începe. Şi aceasta nu este una fericită. Este fericită din anumite puncte de vedere. În primul rând că suntem, dar felul cum suntem are şi propria sa dramă în contextul acestei poveşti. Pentru că păcatul este o dramă, ba chiar o tragedie, mai mult decât o dramă. De aceea întrebarea se pune: ce facem cu celelalte păcate? Pentru aceasta Biserica a rânduit taina spovedaniei urmată de taina sfintei împărtăşanii pentru spălarea, ştergerea, anihilarea celorlalte păcate pe care le facem. Şi pentru că facem păcate tot timpul, cum zicem în rugăciunea de la slujba înmormântării foarte realist că „nu este om care să fie viu şi să nu greşească”, avem nevoie de ceva pus la îndemână tot timpul, de un altfel de botez, şi acesta este taina pocăinţei şi a spovedaniei, care ne ajută ca periodic să ne curăţim de păcate. Cum zicem la o rugăciune frumoasă la sfântul maslu: de câte ori vei cădea scoală-te şi te vei mântui. Deci, ai căzut, dar nu stai jos acolo ca şi cum nu mai ai scăpare. Există scăpare prin mila lui Dumnezeu şi prin dragostea Lui.

Botezul spovedaniei, metaforic vorbind, se repetă ori de câte ori este nevoie. În felul acesta Biserica ne ajută să întâmpinăm orice praznic al Domnului Hristos cu inima curată, cu conştiinţa curată.

Mai este un lucru de care trebuie să ţinem seama şi anume că în afară de botezul pe care-l reprezintă taina sfintei spovedanii, mai este un botez foarte important şi care, de fapt, stă la baza oricărei alte forme de botez, şi anume botezul interior. Este vorba de botezul inimii, de apele interioare care sunt lacrimile ce curg atunci când ne pare rău pentru păcatele noastre, când ne revizuim viaţa, când vedem ce-am făcut, când vedem când, unde şi cum am exagerat, când vedem când ne-am ieşit din fire şi am izbucnit, am explodat şi am zis ceva rău, sau am făcut ceva rău. Şi atunci când îţi faci un astfel de bilanţ, o astfel de revizuire, de evaluare personală, atunci ai ocazia într-adevăr să te pocăieşti. Şi pocăinţa aceasta sigur este legată de ceea ce a pornit lacrimile inimii, lacrimile interioare, apele interioare care curg în noi înşine şi ne spală păcatele, dar numai cu o singură condiţie: să ne pară rău de ele. Să regretăm ceea ce am făcut. Şi acest lucru, la rândul lui, este legat de altceva, care este foarte important.

Pentru că vorbim de iertare de păcate, vorbim de păcat. Când vorbim de păcat, vorbim de lege. Că păcatul este ce? O încălcare a legii lui Dumnezeu. Şi în societate ai păcate civile, ca să zicem aşa, când calci legea civilă. Ai păcate de trafic când ai trecut pe roşu la semafor, şi n-ai voie pentru că poţi să faci un accident. Şi chiar dacă nu-l faci ştii că n-ai făcut bine. Cu atât mai mult când vorbim de legea morală din noi înşine, care este înrădăcinată în învăţătura Mântuitorului Hristos. Noi ştim cu toţii poruncile. Ne amintim cum Mântuitorul l-a întrebat pe tânărul venit pentru un sfat important: „Doamne ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18) şi Iisus îl întreabă: ştii poruncile? Şi el zice, da, le ştiu, le-am păzit din colpilărie.

Deci şi noi ştim poruncile, că sunt puţine. Nu sunt vreo sută, sunt numai zece şi se reduc la două, la esenţa lor: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Ca atare, este foarte important atunci când e vorba să ne pocăim să ne evaluăm starea interioară, păcatele, şi să realizăm că aceste păcate sunt împotriva unei legi externe. Legea care defineşte păcatul nu este lege dată de noi. Că dacă ar fi ca mie să-mi pară rău de păcatele făcute în faţa legii pe care eu mi-o dau mie însumi, atunci n-o să consider niciodată că am păcătuit. N-o să-mi pară rău niciodată de cele făcute pentru că întotdeauna am o justificare când fac ceva, orice fac, aşa cum se întâmplă de multe ori la spovedanie. Mulţi dintre noi mergem la preoţi şi în loc să spunem păcatele începem să justificăm. Să spunem, da, am făcut aşa, dar să ştiţi că... Şi atunci spui toată povestea de la capăt, că de ce..., că de fapt n-ai fost chiar aşa de vinovat, îţi aduci circumstanţe atenuante. Or nu acesta este lucrul principal, să justifici. Important este să conştientizezi ce ai făcut şi conştientizând să îţi dai seama că e păcat, pentru că aceste criterii, care definesc păcatul, nu sunt făcute de tine, ci vin din afară, de la Dumnezeu. Câtă vreme criteriile, legea, vin de la Dumnezeu, atunci abia tu îţi faci o evaluare obiectivă a vieţii tale interioare. Că dacă tu îţi faci propriile tale criterii şi acţionezi conform acestora, evaluarea ta e subiectivă. Este sută la sută subiectivă; aşa ţi-a venit să faci, aşa ai avut un impuls, aşa ai gândit pe moment, aşa ai făcut. Şi crezi că e bine ceea ce ai făcut. Nu există un criteriu extern la care să te raportezi. Or acesta este lucrul cel mai important: criteriile noastre după care avem legea morală, sunt externe. Şi atunci ne raportăm la Dumnezeu. Că cine este externul, cine a dat legea externă la care ne raportăm? Dumnezeu. Şi atunci nu te mai raportezi la tine însuţi, te raportezi la Dumnezeu. Şi acolo abia vezi, dacă ai greşit, cum ai greşit şi celelalte considerente ce urmează de aici. Şi de aceea pocăinţa este justificată şi în acelaşi timp este necesară.

Aşadar, iată mulţumim lui Dumnezeu încă o dată că am ajuns acest minunat praznic al Bobotezei legat de cel al Sfântului Ioan Botezătorul şi Îl rugăm să ne însoţească pe mai departe, cu mila şi dragostea Sa, în fiecare zi a Noului An în care am intrat şi în anii care vin; să ne aducem aminte, când ne facem în fiecare zi rugăciunea, că suntem fiinţe flămânde, că ne trebuie mâncare tot timpul, ne trebuie băutură tot timpul. Nu putem fără să bem apa vieţii. Dar mâncarea şi băutura cea mai mare sunt cuvântul lui Dumnezeu, Însuşi Dumnezeu. De aceea la rugăciunea noastră să ne aducem aminte de chemarea pe care Mântuitorul Hristos ne-o face cu autoritate, cu autoritatea pe care şi Ioan a dovedit-o electrizând mulţimile în pustie: „De este între voi însetat cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 38).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că de 3 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în Duminica dinaintea Botezului Domnului, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de tematica textului Sf. Evanghelii de la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Botez, pocăinţă, mărturisire

Meditaţie la Duminica dinaintea Botezului Domnului

Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui,

 iar cel ce nu va crede, se va osândi.

(Marcu 16, 15-16)

Pericopa Sfintei Evanghelii din această duminică (Marcu 1, 1-8), ne vorbeşte despre botez, mărturisire şi iertarea păcatelor. Aceste practici, parte fundamentală a tradiţiei noastre creştine, nu erau noutăţi nici măcar în timpul Mântuitorului Hristos. Mărturisirea şi iertarea păcatelor sunt rânduieli vechi, prezente încă în Vechiul Testament. Ceea ce face Mântuitorul când se lasă botezat de Sfântul Ioan Botezătorul, este o restabilire a ritualului curăţirii prin apă (care la Sf. Ioan vine odată cu mărturisirea păcatelor spre iertare), pe temeiuri noi, pentru că cel vechi, pe care era întemeiată această practică, ajunsese să fie greşit interpretat. În Vechiul Testament, îndată ce un credincios realiza că a încălcat legea lui Dumnezeu, el ştia că trebuie să îndeplinească o anumită rânduială, un ritual, pentru ca nu cumva, neîndeplinind acel ritual, să rămână încărcat cu păcatele respective. Între alte funcţiuni, legea o are şi pe aceea de a fi un instrument de legătură între legiuitor şi primitorul legii. Aşa se întâmplă şi în cazul relaţiilor noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit un Decalog, adică un cod de zece porunci şi pe lângă acestea şi multe alte prescripţii şi rânduieli, prin care poporul ales trebuia să se menţină într-o relaţie naturală, într-o relaţie corectă, dreaptă, cu legiuitorul, cu Dumnezeu. Ori de câte ori oamenii erau în afara legii, ori de câte ori o călcau, ei ştiau. Şi cum ştiau? În primul rând pentru că Dumnezeu a dat legea în termeni aşa de simpli, încât nimeni să nu poată spune că nu a înţeles-o sau că ea putea fi interpretată sau aplicată în diverse feluri.

Călcarea legii ducea uneori la excluderea şi din comunitate şi din harul lui Dumnezeu, din legătura mântuitoare dintre om şi Dumnezeu. De aceea, era absolut necesar ca vinovatul, călcător de lege, să facă ceva pentru a se redresa, a se reabilita înaintea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Însuşi a rânduit o serie de practici prin care oamenii puteau să se curăţească de păcate. Un exemplu este cel al ablaţiunilor, al spălărilor pentru curăţirea de păcat, în cadrul unor ritualuri mai mult sau mai puţin dezvoltate, precum şi cel al jertfelor de tot felul pe care ei le aduceau lui Dumnezeu atunci când se îndepărtau de El, pentru împăcare.

Dacă Dumnezeu nu ar fi rânduit nişte lucruri văzute, prin care păcatul să se ierte, dacă Dumnezeu ar fi rânduit o iertare automată, care ar fi venit direct, natural, prin dragostea Sa faţă de lume, atunci omul nu ar fi ştiut dacă este iertat sau nu de Dumnezeu, pe de o parte. Iar pe de altă parte, omul şi-ar fi pierdut conştiinţa păcatului. Şi aici este lucrul cel mai important, că omul trebuie să aibă o conştiinţă a păcatului, atunci când  a păcătuit, o conştiinţă a vinovăției. Pentru că dacă nu ar exista o conştiinţă a vinovăţiei, omul ar putea continua să păcătuiască fără nici cea mai mică problemă, fără nici o părere de rău. Deci rolul esenţial al jertfelor, al spălării este să îţi aducă aminte că ai un păcat de care trebuie să te speli. Este ca şi în zilele noastre, atunci când mergi la preot la spovedit, şi când preotul îţi dă aşa numitul canon, sau epitimie, pentru ca atunci când îl împlineşti să-ţi aduci aminte că ceva a fost în neregulă în relaţia ta cu Dumnezeu, astfel creându-se şi conştiinţa necesităţii reintegrării tale în dreapta legătură cu Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în primele generaţii, erau foarte mult respectate aceste rânduieli ale spălărilor rituale cu apă, şi ale jertfelor spre iertarea păcatelor. Cu timpul însă, oamenii au început să dea mai multă atenţie ritualului decât miezului şi scopului lui, adică producerea stării de spirit a regretului faţă de încălcarea comisă. Cu alte cuvinte pocăinţa în sine căzuse pe planul doi sau şi mai jos, ceea ce făcea ca ritualul să fie golit de sensul lui primar, de aici ritualismul, legalismul pe care l-a condamnat Iisus.

Când a văzut Dumnezeu că accentul trecea de la fond la formă, a ridicat din timp în timp oameni aleşi ai Săi, prooroci care au criticat societatea din vremea lor şi pe preoţii din timpul acela, pe farisei şi cărturari, şi toate aceste rânduieli făcute în mod impropriu.

Unul dintre aceştia a fost şi Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta a venit cu un ritual nou, pe care evreii nu îl aveau din moşi strămoşi, deşi tot al spălării pentru păcate. Însă, Ioan, după inspiraţia dată lui de Dumnezeu, a introdus mărturisirea păcatelor, o dată cu ritualul spălării în râul Iordanului, tocmai pentru că partea interioară se pierduse, adică regretul pentru păcate. Şi pentru ca Sfântul Ioan să aducă din nou în atenţie accentul principal care trebuia să cadă pe interior, nu pe exterior, caută să dezvolte pocăinţa. Şi cum? Prin faptul că cei care veneau la botez în apele Iordanului, nu mai puteau veni la botez aşa cum înainte se duceau la spălările rituale, doar prezentându-se acolo şi spălându-se, ci trebuiau să vină şi să mărturisească păcatele. Deci veneai la Ioan Botezătorul şi la ucenicii săi şi începeai să îţi aduci aminte de păcatele pe care le-ai săvârşit şi le spuneai unul câte unul şi prin aceasta intenţia era să se trezească în sufletul tău conştiinţa păcatului, a vinovăţiei, pentru că numai în momentul în care există o conştiinţă a vinovăţiei te vei feri să faci a doua oară acelaşi păcat. Sfântul Ioan Botezătorul deci vrea să arate că pentru ca botezul să fie valid, este necesară starea de spirit interioară, sau starea de pocăinţă; de aceea şi Ioan şi Iisus îndeamnă la fel: pocăiţi-vă!

Aşadar pericopa Sfintei Evanghelii ne pune în faţa ochilor sufletului problema tradiţională a pocăinţei, a botezului şi a iertării păcatelor. Însă cineva poate gândi că botezul se face o singură dată în viaţă şi în timp ce omul păcătuieşte mult mai mult în viaţă, nu la vârsta când s-a făcut botezul, mai ales că el se face la vârsta prunciei, când oamenii nu au păcate personale. Şi dacă în timpul lui Ioan, păcatele care se ştergeau erau precedate de mărturisirea lor, acest lucru fiind de înţeles, ce putem spune despre situaţia din ziua de astăzi, când prin botezul făcut în pruncie nu se şterge decât păcatul originar, păcatul proto-părinţilor noştri pe care îl moştenim? Şi lucrul acesta a fost prevăzut de Mântuitorul Hristos, căci în momentul în care botezul a rămas să se practice o singură dată în viaţa omului, în Biserică, totuşi, Mântuitorul a rânduit un alt gen de botez, o altă spălare rituală, tot cu apă, ca şi cea din Vechiul Testament, dar de data aceasta nu o apă adusă de la fântână, nici de la izvor, nici din altă parte din exterior, ci cu o apă adusă de credinciosul însuşi dintr-un izvor interor al fiinţei sale întregi, spirituale şi trupeşti. Este vorba de apa curăţitoare, purificatoare, spălătoare, iertătoare a lacrimilor. Şi aceasta este parte din taina pocăinţei. Prin lacrimile pocăinţei din taina cu acelaşi nume, care include mărturisirea păcatelor se realizează o repetare a botezului, iară şi iară, ori de câte ori este nevoie.

Această duminică, dinaintea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin tematica pe care o are, ne aduce aminte de cine suntem şi de cine trebuie să fim, de relaţia noastră cu Dumnezeu, de nevoia de introspecţie, de auto-analiză. Mai precis, ne pune în faţa unei întrebări fundamentale: în ce relaţie mă aflu eu cu Dumnezeu? Căci dacă vorbim de un Dumnezeu care dă o lege, noi suntem cei pentru care s-a dat.

Întrebarea este deci, cum respect eu această lege? Răspunsul îl dă fiecare dintre noi. Important e faptul că în Biserica lui Hristos avem la îndemână mijloacele necesare curăţirii noastre de păcate, şi anume Sfintele Taine, şi mai ales îndemnul ferm şi grav atât al Sf. Ioan Botezătorul, cât şi al Mântuitorului Hristos: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2 şi 4, 17).

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că de 1 Ianuarie 2021, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în prima zi a noului an 2021, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de semnificaţia acestui eveniment.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți în noul an

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Despre înnoirea minții

Meditaţie la ziua de 1 Ianuarie

Doamne, Cela ce în ceasul al treilea, pe Prea Sfântul Tău Duh ai trimis apostolilor Tăi,

 pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție.

Se cuvine să aducem mulțumiri milostivului Dumnezeu că ne-a ajutat să ajungem la acest început de an. Pentru că suntem în an nou ne gândim cu toții la înnoire. La tot felul de înnoiri. Fiecare are programul său în acest sens. Fiecare vrea ceva nou, fiecare vrea ceva mai bun, fiecare vrea ceva mai mult, și așa mai departe. Aceste lucruri  sunt, bineînțeles, omenești, sunt absolut normale. Important este cum percepem procesul de înnoire pe care ni-l dorim.  

În acest context primul lucru la care ne ducem cu gândul când vorbim de înnoire este înnoirea vieții. Nu că lucrurile obișnuite ale vieții de zi cu zi pe care ni le dorim n-ar fi necesare. Sunt, dar ele vin pe plan secundar. Înnoirea vieții primează. Vorbim de viața noastră care este cel mai de preț bun din lumea aceasta, cel mai complex și complicat.

Ce înțelegem deci prin ideea de înnoire a vieții? Întâi și întâi trebuie să ne referim la mintea noastră. Căci trăim așa cum gândim; ceea ce avem în capul nostru, felul cum concepem lumea și viața, pe ceilalți din jur, evenimentele la care participăm, sau pe lângă care trecem, se materializează în acțiune, în faptă. Întâi percepem, de acolo se dezvoltă un gând, și apoi gândul se transpune în practică, în viața de zi cu zi. Ca atare, dacă vorbim de înnoirea vieții, vorbim mai întâi de înnoirea gândului, a minții. Dar nu așa la modul abstract, ci aplicat la felul nostru personal de a gândi, căci gândul e parte integrantă dintr-un proces, dintr-un obicei. Fiecare din noi gândește într-un fel anume și într-un fel aparte , deci înnoirea gândirii este ca un fel de temelie a oricărui alt tip de înnoire pe care am dori-o.

E bine de reiterat aici și acum faptul că Sfinții Părinți definesc păcatul ca pe o eroare de gândire. Cu toate că, în general, păcatul este considerat ca fiind călcarea cu știință și voință a legii lui Dumnezeu, Sfinții Părinți merg mult mai departe în definiția lor accentuând dimensiunea psihologică a păcatului, prin aceea că leagă originea acestuia de gândirea noastră. Gândim greșit, acționăm greșit, suportăm consecințele, lucru absolut logic și absolut firesc. Deci este nevoie de o înnoire a gândului ca să ne schimbăm viața.  

Şi dacă ne recunoaștem starea de păcătoșenie, întrebarea care se pune e cum ieșim din ea. Evident, ca în cazul oricărei boli, nu vindecând partea de la suprafață ci vindecând, schimbând, înnoind, că vorbim de înnoire, partea de dedesubt, partea dinăuntru, rădăcina, cauza. Iată de ce dacă păcatul este o eroare de gândire, schimbarea trebuie să vină în zona aceea.

Însă pentru înnoirea gândirii trebuie să vedem cum se poate face ea în mod concret, practic. Pentru aceasta trebuie să ne ducem cu gândul la relația noastră directă cu Dumnezeu care nu poate fi întemeiată pe nimic altceva decât pe credință. În momentul în care ne reînnoim credința atunci totul se reînnoiește. Şi gândul și apoi implicit fapta. Deci credința în Dumnezeu e legătura vie între noi și El și pe canalul acestei legături  vine de la Dumnezeu harul Duhului Sfânt care înnoiește, curăţeşte, sfințește. De aceea strângerea legăturii noastre cu Dumnezeu care se face nu altfel decât prin credință va aduce după sine o lucrare directă a lui Dumnezeu asupra noastră, o lucrare ce formează, reformează, transformă  viața noastră pe toate planurile și din toate punctele de vedere.

Deci ca o scurtă recapitulare și punând lucrurile ca într-un fel de ecuație foarte simplă: dacă vrem schimbarea vieții trebuie să schimbăm gândul nostru, modul de a gândi. Dacă vrem să schimbăm modul de a gândi în mod eficient atunci trebuie să-l botezăm în apele credinței. Orice gândim să gândim prin și cu credința în Dumnezeu. Iată deci ce ne dorim astăzi la început de an:  o înnoire a vieții prin credința fierbinte, profundă în Dumnezeu. Dar Dumnezeu își manifestă mila și dragostea față de noi trimiţându-ne multele daruri ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare și toate celelalte care sunt așa de frumos spuse în mod repetat în epistolele Sf. Ap. Pavel. Şi dacă Duhul Sfânt este acela care de fapt ne aduce înnoirea prin credința noastră în Dumnezeu, este bine ca acum la început de an să-L invocăm, așa cum o facem în fiecare duminică și sărbătoare când se săvârșește Sfânta Liturghie: “Doamne, Cela ce în ceasul al treilea, pe Prea Sfântul Tău Duh ai trimis apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi; ci ni-L înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție.”

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că duminica, 27 decembrie 2020, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

Crăciun binecuvântat!

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm în ultima duminică a anului 2020, vă împărtăşesc câteva gânduri legate de tema Sf. Evanghelii de după Naşterea Domnului.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Sfinte Sărbători cu sănătate, pace şi bucurie

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Retrospectivă şi recunoştinţă

Meditaţie la Duminica după Naşterea Domnului (Fuga în Egipt; Matei 2, 13-23)

Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?

(Ps. 115, 3)

Cu ajutorul milostivului Dumnezeu, am ajuns la sfârşitul acestui an. Ştim cu toţii că atunci când închei o perioadă importantă de timp sau o lucrare, ca şi atunci când începi o lucrare, sau un proiect, te uiţi înapoi şi evaluezi, te uiţi înainte şi plănuieşti. Ne asemănăm, metaforic vorbind, cu zeul Ianus din mitologia romană, cel cu două feţe, una privind înapoi şi cealaltă privind înainte. Aşa şi noi acum: ne facem un fel de bilanţ al timpului care a trecut, nu numai al anului, poate al întregii vieţi, dar în cazul acesta în special al anului, şi totodată ne făurim planuri de viitor. Aşadar dacă privim cu atenţie în urma noastră, la anul care se încheie acum, şi dacă facem într-adevăr un inventar al lucrurilor pe care le-am realizat, mai bine spus al darurilor cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat, atunci primul lucru care ne vine în minte este să-i aducem mulţumire lui Dumnezeu că am ajuns aici aşa cum am ajuns. Chiar dacă unii dintre noi cu greutăţi, cu probleme, cu frică şi frustrări mai ales datorită crizei acesteia lungi legate de pandemie, totuşi, vorba poetului Mihail Crama, „am vâslit, am trecut, am ajuns”.

De aceea se potriveşte aşa de bine aici cuvântul psalmistului care atât de simplu dar atât de profund şi de frumos spune: ce voi putea face, cum voi mulţumi Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Cu alte cuvinte, atât de mult mi-a dat Dumnezeu, şi lucrurile sunt vizibile, concrete, încât mă întreb, trebuie să mă întreb ce voi putea eu să spun, ce voi putea face ca să-i mulţumesc Domnului pe măsură? Dacă suntem cu inima copleşită de această stare de neputinţă de a mulţumi pe măsură, aceasta este suficient şi aceasta compensează lipsa măsurii şi, deci mulţumirea va fi primită de Dumnezeu.

În textul Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi ni se relatează fuga Mântuitorului ca prunc în Egipt. Cum am auzit, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif şi îi spune să ia pruncul şi pe mama lui, şi să fugă în Egipt. Pentru că urma nenorocirea uciderea pruncilor de către Irod. Şi a stat acolo sfânta familie până când tot îngerul a venit şi a zis: acuma poţi să pleci înapoi în ţara ta.

De aici acum, la sfârşit de an, învăţăm un lucru important care se aplică la viaţa noastră de fiecare zi. Că sunt faze în viaţă unde trebuie să ştii să te retragi, să fugi, aşa cum fugi de păcat, de ispită, aşa cum fugi de un om rău, de o catastrofă. Fuga este şi ea parte din strategia vieţii de zi cu zi. Când fugi, uneori te retragi dintr-o problemă, îţi spui: mai bine fac eu doi paşi înapoi şi nu mă amestec. Prin retragere te fereşti de un lucru rău care ar putea să vină asupra ta. Nu tot timpul trebuie neapărat să răspunzi la fiecare lucru, la fiecare cuvânt rău, la fiecare atitudine urâtă a celorlalţi; sunt momente când este important să ştii să faci un pas înapoi. Făcând un pas înapoi priveşti mai bine, mai global, şi realizezi, judeci, evaluezi mai bine o situaţie ca apoi să procedezi în modul cel mai înţelept cu putinţă.

Mai este un lucru interesant care se desprinde din textul Sfintei Evanghelii de astăzi şi care de asemenea se aplică frumos la viaţa noastră, mai ales acum că reflectăm la ea, în contextul în care ne aflăm la sfârşit de an. Am văzut că aproape fiecare mişcare pe care a făcut-o Iosif cu Sfânta Fecioară Maria: acceptul de a o lua în protecţia lui, fuga în Egipt, chemarea din Egipt, stabilirea în Nazaretul Galileii şi altele, toate au fost proorocite ca multe evenimente din viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos. Aşadar tot ce a fost proorocit înseamnă că a fost plănuit în avans de Dumnezeu. În mai multe rânduri Iisus a menţionat că a venit să împlinească planul, voia Părintelui ceresc. A spus-o şi când era pătimind pe cruce: „Părinte nu cum Eu voiesc ci cum Tu voieşti” (Matei 26, 39).

Faptul că chiar de la naştere evenimentele din viaţa Domnului au fost proorocite, deci plănuite de Dumnezeu, ne aminteşte că Dumnezeu rânduieşte şi cele de cuviinţă pentru noi. Este important să ştim lucrul acesta pentru a învăţa să ascultăm vocea lui Dumnezeu, chemarea Lui când spune vino încoace, sau du-te acolo, retrage-te sau avansează.

În contextul acesta, din nou venim la marea problemă a mulţumirii, pentru că dacă am ajuns până la acest sfârşit de an, aşa cum am ajuns, chiar cu bucurii şi necazuri, totul a fost după voia lui Dumnezeu pentru care trebuie să-I aducem cuvenita mulţumire. Şi aşa cum Dumnezeu ne dă tot timpul, nu ocazional, la fel, recunoştinţa noastră nu poate fi un act ocazional ci o permanenţă, o stare, un mod de a fi. Dacă ne uităm deci la ziua de astăzi, ca ultima duminică din acest an, am putea zice că azi nu facem nimic decât să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat în anul ce se încheie şi în anii trecuţi. Acum nu cerem nimic. Cerem în primele zile din anul următor şi în toate zilele apoi când ne rugăm.

Aşadar să fim mulţumitori pentru vieţile noastre dar şi pentru părinţii, moşii şi strămoşii noştri prin care suntem ceea ce suntem, care ne-au lăsat ca moştenire inima lor, mintea, cultura, şi în special ataşamentul lor profund faţă de Dumnezeu, de Biserica neamului şi de valorile credinţei noastre vechi strămoşeşti.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi, să avem un sfârşit de an cu pace şi bucurie, pentru a întâmpina cu noi speranţe anul care vine, neuitând să ne punem mereu minunata şi mult folositoarea întrebare a psalmistului: Cum voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?

Dragi prieteni,

Iubiţi credincioşi,

Vă aduc la cunoştinţă că vineri, 25 decembrie 2020, în ziua de Crăciun, Sf. Liturghie va fi săvârşită în biserică, începând de la ora 1:00, în condiţiile situaţiei actuale de criză respectând regulile impuse de autorităţi: distanţă socială, mască, etc.

Dumnezeu să ne ajute pe toţi

Crăciun binecuvântat!

La mulţi ani!

Pr. Theodor Damian

Meditaţie la Naşterea Domnului – Pr. Theodor Damian

Iubiţi credincioși,

dragi prieteni,

Pentru că ne aflăm înaintea Naşterii Domnului, în întâmpinarea marelui eveniment, vă împărtăşesc câteva gânduri potrivite acestui doxologic moment.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți

Pr. Theodor Damian

Naşterea Domnului, răspunsul divin la căutarea în întuneric

Unde eşti Elohim?

Umblăm tulburaţi şi fără de voie